Telegrama cu trimitere

Sa nu uitati ca din cand in cand mai scriu si pe Avon Connects, si ca ultima isprava de acest gen ar cam trebui citita, mai ales in cazul in care copiii vostri nu sunt incantati la ideea de a fi dati cu tot felul de creme sau uleiuri.

Vara a venit deja, soarele este din ce in ce mai puternic si este nevoie mare de protejarea pielii copiilor cu un factor de protectie, iar succesul operatiunii "cremozarea" depinde foarte de cat de prieteni sunt ei cu produsele de skin care.

"Trei copii inseamna multe griji, atentie permanenta in trei directii, “quality-time” care intr-o lume perfecta nu ar putea incapea in cele 24 de ore ale unei zile obisnuite. Si, dincolo de toate acestea, inseamna o lista interminabila de “to do”-uri, asta daca ne gandim numai la chestiuni vitale si zilnice. Mda, deci trei. Cu trei personalitati, uneori diametral opuse, fiecare cu preferintele sale, propriul stil, propriul fel de a face lucrurile, si mai ales, propria viteza. Un mix care la o prima privire ar parea pura nebunie, insa noi care suntem in miezul actiunii putem spune ca deja ne-am obisnuit. Asta pentru ca din tot “haosul” s-au nascut niste rutine care, culmea, sunt in mare parte respectate de copii si mai mult, sunt considerate a fi activitati distractive.

Continuarea, evident, pe Avon Connects. Hai sa vorbim!

Teatrul de sufragerie si Muzicantii din Bremen

Unul din lucrurile pe care le apreciez cel mai mult cand vine vorba sa merg cu copiii la un eveniment este gradul de aglomeratie. Nu sufar de agorafobie, pur si simplu prefer acele evenimente desfasurate in spatii mai mici, cu lume mai putina, care dau un caracter de intimitate si de apropiere. Asta este unul din motivele pentru care urasc la propriu locurile de joaca, unde am mereu senzatia de haos, si sufocare (repet, nu sufar de agorafobie!).

La fel e si in cazul pieselor de teatru, unde in atata aglomeratie, copiii risca sa piarda esentialul piesei, la care se adauga si distanta mare fata de scena, lipsa unei interactivitati de calitate intre actori si copii si lista poate continua mult si bine.

Ideea unor montari mai off-mainstream, mai putin clasice si intr-un cerc mai restrans ni se potriveste ca o manusa, date fiind considerentele de mai sus, asa ca ne-am propus sa nu mai ratam nici un eveniment al Mirelei Loghin si al Lumii lui Momo.


De-a lungul timpului au fost puse in scena o multime de piese, intr-un mod complet inedit, interactiv si plin de viata, astfel incat mersul la teatru s-a transformat intr-o experienta in sine.

Asa ca, dincolo de placerea pe care o resimtim mergand la un eveniment de acest fel, mai avem un motiv de a ne vedea duminica aceasta  la premiera celei mai noi piese, "Muzicantii din Bremen" ce va avea loc la Teatru Mignon, pe Hristo Botev, la numarul 1, incepand cu ora 11:00.

Tot Mirela Loghin este cea care a pus bazele conceptului "Teatrul de sufragerie", un loc cu intalniri de seara, pentru noi de aceasta data, oamenii mari, cu actorie reala si palpabila, intr-un cerc intim si o atmosfera deschisa, in urma cu exact un an, motiv pentru care ii uram aici un cald, cald "La multi ani!" si ii dorim cat mai multe evenimente frumoase!

PS: Detalii complete despre Muzicantii din Bremen puteti afla si de pe pagina de Facebook a evenimentului. Si ca sa va fac pofta de mers, va las la final cu un mic teaser:

Un magar putin cam trist Intr-o zi, clar s-a decis Sa cante si sa danseze Si spre Bremen s-o urmeze. El pe drum s-a intalnit 

Cu-n catel cam obosit, c-o pisica uda leoarca si-un cocos strigand pe poarta. Impreuna au hotarat ....

Continuarea, evident, duminica aceasta de la 11:00 :) Ne vedem acolo!

Paza buna trece primejdia rea

Atunci cand s-a nascut Rebecca, acum peste sapte ani, pe lista de cumparaturi a fost, in mod evident, un monitor. La vremea respectiva am avut noroc de niste prieteni foarte darnici, care ne-au facut cadoul monitorul cu pricina, unul din cele mai "evoluate" modele de pe piata la vremea respectiva, si de departe unul din cele mai scumpe.

Distractie mare a fost cu el. In afara de faptul ca avea doua unitati, una ce se punea la capul patului si una cu care puteai sa te duci in alta incapere si sa iti faci treburile cat bebelusul dormea in patul lui, avea cablurile aferente de priza (si cu ditamai guguloaiele de bagat in priza), plus un charger separat pentru unitatea mobila, astfel incat sa ai cat de cat autonomie. De vazut nu vedeam nimic, caci nu aveam si camera, doar auzeam, insa de cele mai multe ori auzeam direct urletele Rebeccai, fiindca aparatul nu repera si micile maraieli. Ce sa zic, a fost ceva chinuiala cu el, singurele dati cand ne-a folosit cu adevarat au fost vacantele la Sinaia, cand seara mai fugeam pana la parter, dupa ce o culcam pe Rebecca. Altfel, era o intreaga epopee stransul firelor, aparatura era mare, voluminoasa si ocupa destul loc in bagajul unor oameni aflati la primul copil, care erau in stare sa plece cu jumatate de casa intr-o vacanta de doua zile la 100 de kilometri distanta.

Dupa primul an al Rebeccai am renuntat la aparatul "minune", l-am bagat intr-un sertar, si am mai avut o tentativa timida sa il folosim la David, insa am renuntat rapid in momentul in care ne-am amintit toata procedura. La Raducu deja uitasem de monitor, ne-am impiedicat intr-o zi de el cautand cu totul altceva in sertarul cu pricina, am vrut sa il facem cadou unor viitori parinti, insa am realizat ca din cele patru obiecte ce functionau in sistem am ramas doar cu trei, chargerul de la unitatea mobila pierzandu-se in negura timpului.

Cam asta a fost povestea noastra cu aparatele de monitorizare si supraveghere a bebelusilor. Intre timp lucrurile au mai evoluat, si inca au evoluat intr-un fel in care nici nu imi imaginam in urma cu sapte ani. Recunosc ca nici nu m-a interesat subiectul insa dupa prezentarea facuta de CEO-ul de la Yousee am ramas pur si simplu fascinata de cat de departe s-a ajuns. Asta pentru ca:

• echipamentul s-a redus la un singur obiect, si acela dotat cu camera video, cu difuzor si microfon (ce functioneaza pe sistem walkie-talkie), cu un slot de card micro SD de maxim 32Gb, pe care se poate inregistra cu imagine si sunet, 24 din 24 si cu conexiune Wi Fi

• receptorul poate fi orice fel de smartphone, tableta, laptop sau PC. E nevoie doar de o conexiune la Wi Fi, nu e nevoie nici macar de IP fix (cum am inteles ca functioneaza marea majoritate a sistemelor de supraveghere de pe piata in acest moment), tot ce trebuie facut este sa instalezi din App Store sau din Google Play aplicatia You See si iti transformi telefonul sau tableta intr-un ecran pe care poti vizualiza live, ce se intampla in incaperea in care se afla bebelusul. Un simplu scan al seriei produsului cu telefonul, si totul este up and running, fara configurari, fara manuale de instalare, CD-uri, sau nu mai stiu ce alte setari complicate. 

• mai mult, lucru remarcabil in cazurile de intrare prin efractie (trecem in alta zona decat bebelusii acum), primesti notificari pe telefon in cazul in care camera detecteaza miscare in incaperea respectiva. Cireasa de pe tort este faptul ca are si night vision, in alb-negru ce e drept, spre deosebire de perioada zilei cand transmisia este color.

Cam aici s-a ajuns in acest moment. Mie mi se pare "wooooow" iar mare parte din extazul meu vine si din faptul ca am fost cam rupta de ultimele realizari in domeniu in acesti sapte ani. iar ca intrebuintari si utilitate, apai acopera enorm de multe zone, de la monitorizarea bebelusului, a copiilor cand se joaca, a bonei (pretty important as zice eu, la cate vad "intamplari" vad in ultima perioada), a casei in momentele in care familia este plecata si asa mai departe.

Daca mi-as lua? Cu siguranta da, fara doar si poate, daca as avea vreun semn de intrebare la una din situatiile de mai sus. Daca se poate trai si fara un sistem de supraveghere? Si aici, raspunsul meu este tot da, insa imi tot vine in cap vorba din titlu.

PS: pe cei de la Yousee ii gasiti aici, aveti caracteristici tehnice, detalii, utilizari, instructiuni, posibilitate de comanda si orice alta informatie v-ar mai fi necesara.

Proudly presenting...

.... cea mai faina colaborare pe care o am de cand sunt prezenta in blogosfera de parenting.

Am zis de nenumarate ori ca blogul mi-a adus un enorm beneficiu: am cunoscut atat de multi oameni frumosi, am realizat alaturi de ei lucruri uneori miraculoase incat cu greu mi-as fi putut imagina un astfel de outcome in urma cu patru ani si jumatate cand am scris prima postare. Si pentru asta sunt zilnic recunoscatoare.

Urania Cremene se numara printre cei mentionati mai sus, si de la prima intalnire avuta cu ea am realizat ca este unul dintre acei oameni cu totul si cu totul speciali, care iti aduc o stare de bine de fiecare data cand te intalnesti cu ei.

Eh, sunt tare mandra sa va anunt ca incepand de saptamana viitoare, Urania va scrie la noi pe blog, o data pe saptamana articole pe teme de parenting. Eu va sfatuiesc sa le vanati, sa le urmariti cu sufletul la gura si sa le cititi pe indelete, caci sunt extrem de utile, vor raspunde la nevoi si probleme specifice pe care le intalnim in relatia de zi cu zi cu copiii nostri.

Din propria mea experienta, de opt ani incoace, singurul lucru care este cert este ca nimic nu e batut in cuie si mereu avem de invatat ceva nou.Cum sa fim mai buni, mai empatici, mai intelegatori, cum sa comunicam mai eficient, cum sa punem limite fara sa fim autoritari, cum sa disciplinam fara sa pedepsim si lista poate continua la nesfarsit.

Despre Urania puteti citi pe Parents Masterclass, si acolo veti gasi deja cateva articole pe teme de parenting si educatie, care va vor tine cu siguranta ocupati pana la primul ei articol aici pe blog.

Nu ma lungesc mai mult, este un mare castig faptul ca vom beneficia cu totii de experienta si expertiza ei, aici, eu sunt super-mega fericita ca am cunoscut-o si mai ales ca vom colabora in acest fel! Yeeey!

Cum te descurci?

Asta este continuarea venita un an si ceva mai tarziu la raspunsul oficial pe care am incercat sa il dau la intrebarea "Ei, si cum e cu trei?", si m-a inspirat si postarea de ieri, indeajuns de mult incat sa ma apuc si sa enumar aleatoriu cate lucruri facem intr-o zi obisnuita. Ce a iesit, vedeti mai jos :)

Nu cred ca am un raspuns. Doar ca iau fiecare zi pe rand, ca am renuntat sa mai am asteptari, ca am invatat si mai mult sa ma bucur de lucrurile marunte si invat in continuare sa fac asta. Si unele zile par mai scurte, si oboseala pare se risipeste undeva in eter, si "nu mai pot" nu prea isi mai are locul in viata mea. Si mereu gasesc ceva de optimizat in activitati, nu imi iese intotdeauna, dar exact din aceasta cauza sunt extrem de recunoscatoare ca il am langa mine pe Radu, care preia de multe ori anumite "task-uri" si care a invatat si el sa ma ia exact asa cum sunt, uneori mai cascata, mai dezordonata, mai uituca.

Jonglez, de fapt jonglam impreuna, zilnic. Caci diminetile noastre sunt matinale, copiii intra in priza de pe la sapte dimineata, indiferent ca e marti sau duminica. Cafeaua si laptele sunt apanajul lui Radu, imbracatul copiilor e pentru cine se nimereste. Sunt doua cafele si trei cani de lapte de facut, doua seturi de pijamale de schimbat, nitel mai tarziu un mic dejun copios pentru cinci de facut si o chiuveta plina de vase de spalat, cel putin trei portocale de stors, si iar de spalat, strans si curatat. E joaca de organizat, sunt certuri si mini conflicte de aplanat, un ghiozdan de pregatit pentru iesitul afara, pune doi pampersi, trei ape plate, ceva de rontait, o banana, o grisina, servetele multe, si umede si uscate, hai si ceva de schimbat, ca uite, ieri s-au facut ca niste purcei cand au udat gradina bunicilor si erau uzi pana la piele si ne-a luat mama ca nu suntem prevazatori si nu avem grija. Intre timp realizez ca azi este ziua de paine, fac un mic calcul, cat sta la dospit, cat sta in cuptor, deci clar nu am cum sa o fac acum, o las pe mai tarziu.

Printre picaturi, gaseste ceva comod de aruncat pe tine, spala-te pe dinti, pe fata, aoleu, trebuie spalati si copiii, pune lentilele, ca deja e vara, te dor ochii daca nu ai ochelarii de soare pe nas, iar aia de vedere nu au lentile heliomate. Apuca-te sa imbraci copiii, ah, iar multumesti cerului ca exista Radu, care deja i-a imbracat pe amandoi, du-te si negociaza cu Rebecca ce haine sa puna pe ea, propui trei tinute, le rejecteaza pe toate pe motive diverse, din care nu lipseste eterna "Urasc culoarea roz, roz e cea mai urata culoare", sau eterna "Iar in pantaloni scurti, m-am saturat de pantaloni scurti", si te gandesti pentru a mia oara ca "uh, ce bine ca am scapat de pink obsession" realizand in acelasi timp ca inca rozul mai domneste in dulap. Si dupa atatia de "asta nu", "asta nu" te gandesti ca e bine totusi ca nu ai ales cariera de personal shopper ca ajungeai la faliment de mult, dar pe de alta parte cu un asa client e imposibil sa ai succes, caci ce ii place dimineata, nu ii mai place dupa amiaza. Si simti incet incet cum apar niste nervisori pe cerul diminetii, tragi aer in piept de doua ori, inspiri, expiri, zici doua mantre de catre trei ori si-o iei de la capat cu propunerile vestimentare. Intre timp baietii sunt gata, la usa, incaltati, fac o galagie de nedescris, in mod logic si normal ajung si la o mica incaierare, unde sunt sepcile, unde sunt cheile de la masina, trebuie sa scoatem bicicletele baietilor de acolo, unde e cheia de la subsol, ca de acolo trebuie sa scoatem bicicleta Rebeccai, Rebecca mai trage o ultima serie de comentarii, ca "de ce iar in tenisi, de ce nu pot merge pe bicicleta in sandale". Imi caut cheile de la casa, telefonul, pe care evident ca l-am uitat undeva prin periplul meu prin toate camerele, refac traseu mental, gata am gasit si telefonul putem iesi afara. Afara alergam de zor dupa ei, unul fuge intr-o directie, altul in alta, in cartierul asta nu se merge pe trotuar, pentru ca fie trotuarul nu exista, fie e plin de masini parcate, fie este decorat cu "prajiturele" de la caini, si ajungem invariabil pe strada, unde mai sunt vitezisti care vad strada libera si testeaza limitele masinilor pe care le conduc. In parc sarim ca albinutele din floare in floare, acum la leagane, acum la tobogane, acum escaladam dealul, acum facem curse cu bicicleta, acum ne turnam nisip in cap. Asta in varianta in care ramanem in cartier. Ah, si daca suntem in cartier, automat, vizitam gradina bunicilor, unde aproape zilnic inecam o floare nefericita, caci ultima pasiune este udatul gradinii. Si iar cearta pe singurul furtun din dotare. Si tot asa. Daca alegem sa mergem prin alte parcuri, la distractie se adauga alegerea melodiei care va fi ascultata pe drum. Si inca nu am scapat de una din melodiile din coloana sonora la lui Cars, insa i s-a mai adaugat o melodie de pe un album mai vechi al lui Mika. Pe care Raducu o adora, si numai pe aceea vrea sa o asculte. Asa ca, jumatate de ora dureaza drumul pana la destinatie? Jumatate de ora ascultam melodia lui Mika (sau cum ii spune Raducu "Nicu" :)).

Ajungem in sfarsit inapoi acasa la pranz, spala copiii pe maini bine de tot, schimba-i in hainele de casa, fugi la frigider, scoate supa, incalzeste-o, pregateste castronelele, trei linguri, doua "babetele" sa nu porcosim tricourile, da-le de mancare, spala iarasi vasele, si pe nesimtite s-a facut ora doua, pleoapele se ingreuneaza, hai la nani. Mai am timp sa pregatesc aluatul pentru paine? Hai, dar repede. Bine, repede. Un sfert de ora mai tarziu aluatul incepe sa se odihneasca in castron, acoperit la umbra, Rebecca se uita la reluarea de la Masterchef, caci a renuntat la somnul de dupa amiaza de mult, Raducu ma ia in primire pe mine, David il ia pe Radu in primire, si ne rasfiram prin casa la somn. Odata cu ora cinci atmosfera revine la viata, "mami, mi-e foame",  hai pune masa, in sfarsit stam si noi toti cinci la masa, stai ca David nu mai vrea sa manance, fuge la baie sa se spele pe maini, urmat indeaproape de Raducu, care zboara la propriu de pe scaun, nah, ca am reusit de data asta sa rezistam vreo zece minute impreuna, toti cinci la aceeasi masa. Strange masa, spala vasele, baga painicile la cuptor, mai verifica-le din cand in cand, caci cuptorul arde pe diagonala, copiii alearga prin casa cu tractoarele, se invart in jurul mesei si dau emotii maxime la fiecare curba luata, poc, mai pun o frana direct in frigidere, saracele frigidere sunt pline de semne si indoituri, e o galagie greu de imaginat. Nu e funny deloc sa fii vecinul nostru.. E gata si painea, acum putem iesi afara linistiti. Iar imbraca-i, iar o luam de la capat cu discutiile pe marginea garderobei cu little miss naughty, iar uit cate ceva, iar e Radu care ma salveaza. Iar alergam, iar ne intoarcem trei ore mai tarziu, prelingandu-ne de aceasta data pe trepte pana la etajul 2 1/2.  Le punem un film, poate-poate stau putin linistiti. Ei se uita la film in timp ce se cocoata pe canapele, fotolii sau pervaz, David se uita la ecran de jos in sus, cumva atarnat, cu picioarele cocotate pe perete, in timp ce Raducu se uita ancorat de "tete", cu un ochi si jumatate. Ii luam pe rand la dus/baie, taiem cele 60 de unghiute, pregatim ghiozdanul pentru a doua zi de scoala, ii bagam in scutece/pijamale, evident ca mai pregatim cate ceva de-ale gurii, ca doar atata energie consumata cere reincarcare, si nu reusim sa ne tinem de vreo regula similara cu "nu se mananca dupa ora tz". Intr-un final, se dau pupicii multi de noapte buna, in combinatii diverse, iar casa incepe incetul cu incetul sa reintre in modul "liniste". Este ora 11:00, iar eu si Radu picam si noi la datorie.

Cam asta a fost un exemplu de zi de weekend. In rest, printre toate astea se insereaza mersul la piscina cu Rebecca de doua ori pe saptamana (care e o experienta in sine), cele trei sedinte de karate de luni, miercuri si vineri, ora de franceza, ora de engleza, drumul zilnic spre scoala, temele si lectiile la romana, matematica, mediu, franceza, engleza, gatitul si pregatitul mancarii, stransul rufelor, stransul jucariilor, in mai multe iteratii pe zi, datul cu aspiratorul, caci de cele mai multe ori nu mananca numai ei, ci mananca odata cu ei si covorul si podeaua, si canapeaua, stransul hainelor aruncate te miri pe unde. Mai sunt jocurile pe care le faci cand vremea de afara te tine in casa, de la pictura care se lasa cu transformarea lor in niste indieni (ultima oara si-au pictat mainile pana la cot, in culoare farte uniforma, ce e drept. Albastru si verde. Precious!), pana la activitati mai pasnice si mai putin consumatoare de resurse. Mai sunt momentele in care vor sa gateasca impreuna cu tine, si zece minute mai tarziu realizezi ca au acaparat tot blatul de la bucatarie si tu nu mai ai nici un centimetru patrat sa iti desfasori treaba. Si cate si mai cate, caci le uit daca nu le consemnez undeva.

Si acestea sunt doar rutinele zilnice. De joaca nici nu prea am mentionat, joaca impreuna cu noi, mai exact. Cand ne ascundem prin casa, sau cand Radu se transforma in "patoma" (fantoma) si ii alearga prin toate camerele, iar ei chiuie si tipa de incantare, cand dam pe VH1 si ne punem pe dansat, cand ne intindem pe jos si ii lasam sa ne calareasca, noi ii gadilam, si ei rad in hohote pana aproape de lesin, cand mergem sa ne spalam pe maini/dinti/you name it, si ajungem sa stam un sfert de ora sa ne jucam cu apa, cand dau buzna in dormitor si sar in pat pana raman fara puteri, cand imi vandalizeaza dulapul de pantofi, sau cand golesc de carti toata biblioteca Rebeccai si fac gramajoare organizate. Nu am mentionat nici zecile de negocieri zilnice, zecile de momente in care sunt de aplanat conflicte, de alinat dureri, de dragalit, iubit, mangaiat pupat, ingrijit genunchi juliti, sters lacrimi de crocodil, calmat spirite inflamate, impartit jucarii, multumit pe toata lumea.

Si hai sa mai adaugam la lista lucrurile de "oameni mari", toate problemele cu care ne confruntam zilnic, o factura, o pana de curent, se strica un aparat, se arde un bec, nu ai net si nici TV desi esti cu plata la zi si banii sunt la RDS de mai bine de o saptamana, si pierzi ore intregi facand reclamatii peste reclamatii, iti mai este rau, mai trebuie sa faci si niste analize, probleme cu masina, postari de scris, mailuri de trimis, intrebari la care trebuie sa raspunzi, momente in care simti ca te agiti ca un peste pe uscat, momente in care realizezi ca ai nevoie de bani si pentru cutare lucru, si bani nu mai ai, bete in roate puse de orice fel de contact cu autoritatile statului, telefoane de dat, responsabilitati la job, sfaturi solicitate, si mai gaseste putin timp si pentru cuplu, hai un film, o ora la o terasa, azi joaca Steaua, zece minute seara inainte sa ti se inchida ochii, o invitatie de onorat, o vacanta de pregatit, bagaje de facut, cumparaturi saptamanale sau poate zilnice, caci mereu se termina cate ceva, un drum la dentist, inca un dinte de lapte de scos.

Cam asta ar fi shortlist-ul pentru care imi trebuie mie rezerve inepuizabile si regenerabile de energie la cote maxime in permanenta. Ma opresc aici. Scriu de ieri la postarea asta si cred ca voi mai scrie multa vreme de acum inainte daca nu pun stop.

Cum sa te reincarci cu energie

Preambul.

Seara de luni, deci inceput de saptamana, deci bleah. O multime de blogger moms, nitel lesinate (ok, nitel mai mult) de inceputul de saptamana (oh, da, am mai zis), de ziua lunga pe terminate, de caldura de afara, de traficul de afara, adunate intr-un loc racoros, ferit de galagia orasului si totusi in inima sa, The Hub. La discretie bunataturi fresh si ultra-mega-super sanatoase de la Frufru, in cupe mititele (pe mine nu m-au nimerit la dimensiuni, ca eram moarta de foame dupa o zi de alergatura). Tot la discretie doua perechi de maini pregatite sa scoata toata tensiunea din noi, plus alte doua perechi de maini inarmate cu pensule si multe cutiute de farduri, pregatite si ele sa ne faca frumoase. Si un cuplu inedit de improvizatie, "Mili" si "Amper". Bonus, persoana ce avea sa transforme finalul unei zile altfel banale in ceva viu si pe alocuri chiar sexy, pe numele ei Oana Ionita, aka Bebelusa.

Toata desfasurarea de forte dedicata lansarii celei mai noi game de acumulatori Varta, Ready2Use. Analogia evidenta, zic eu. Si in sprijinul afirmatiei, vin cu exemple din propria mea casa. Unde exista un sertar dedicat bateriilor de toate marimile posibile si imposibile, de la AA si pana la D sau orice alta litera a alfabetului. Unde mereu se termina bateriile la cate o jucarie, telecomanda. Si unde pana si copiii au invatat cum sta treaba cu bateriile. Cred ca pana acum as fi putut sa imi deschid un chiosc cu cate baterii am cumparat de-a lungul timpului. Si aseara, in timp ce Bebelusa facea prezentarea noii game de la Varta, eu incercam mental sa fac un inventar al jucariilor ce functioneaza pe baza de baterii acasa. Am renuntat rapid, imediat dupa numararea masinilor si a celor doi de "Burtica". Mi-era ca adorm, caci incepusera sa se transforme in oi. Ce functionau pe baza de baterii care se terminau cu viteza luminii, evident.

Si daca la inceput cuvantul de ordine a fost "lesin", pe parcurs, in mod miraculos ne-am trezit cam toate,  asa ca finalul ne-a prins executand pline de nerv, la indicatiile Oanei Ionita, cateva miscari de streching cu note mai senzuale, miscari care au venit pentru mine ca o manusa dupa ziua pe care o avusesem pana atunci.

Spoilers

Acum trecand la lucrurile mai serioase, de-a lungul timpului am inteles faptul ca nu pot sa fiu 100% langa copii, plina de energie si pofta de viata, daca nu fac ceva exclusiv pentru mine si sufletul meu. In acceptiunea larga se numeste "a-ti reincarca bateriile". Caci, cu trei copii ai nevoie ca de aer de asa ceva (a short glimpse despre cum era cu trei copii acum un an si ceva aveti aici).

Si imbraca mii de forme, in functie de personalitatea fiecaruia, de preferintele sale, pasiunile, stilul de viata si asa mai departe. Nu vreau sa pornesc nici o polemica, insa nu poti sa fii mama 24 de ore din 24, zilnic, luna de luna, an de an. Ceva se va pierde pe drum, o parte din tine se va ofili, echilibrul se va transforma in dezechilibru, si treptat, fara sa realizezi, vei acumula din ce in ce mai multe frustrari, nemultumiri, care chiar daca nu vor fi constientizate decat de la un punct in colo, se vor simti in cadru mai larg sau mai restrans, deoarece vor exploda in debusee pe teme ce teoretic nu au nici un fel de legatura. Asta este motivul pentru care consider ca trebuie sa existe mereu un echilibru intre toate rolurile pe care noi, femeile, le jucam zi de zi, si ca performantele noastre cresc doar daca gasim acele procente care ni se potrivesc cel mai bine (sau macar niste "intervale").

Si totusi, cum ne reincarcam bateriile? Pai spre deosebire de acumulatori, pe care ii bagi in priza si cu asta gata, lucrurile cu noi nu stau chiar asa de simplu. Insa, atata timp cat facem ceea ce ne place, chiar daca ii dedicam foarte putin din timpul nostru la inceput, lucrurile se vor schimba in bine, uneori in mod miraculos. Si mai important, dincolo de cat timp ne dedicam si ce facem in timpul acela, este felul in care mintea noastra abordeaza totul. Cu cata pofta/sete pornim in orice intreprindem. Chit ca este deschiderea unei carti, mersul la sala, la o expozitie de pictura, o plimbare prin parc, etc. "Zvacul" acela interior va face diferenta intre niste baterii de calitate incarcate corespunzator sau niste baterii "no name" care se vor descarca "in no time". Asta ca sa mergem in continuare pe firul analogiei. Perfecta in cazul de fata.

Asa ca, ladies, bottom line este ca daca vrem sa fim mame mai bune, mai pline de viata, mai cu chef si putere de alergat, jucat, sarit pentru copiii nostri, trebuie mai intai sa ne asiguram ca bateriile noastre interne sunt fully charged. Iar asta nu poate avea loc fara un incarcator (acel lucru pe care il facem cu placere pentru noi insine) si fara o priza si acces la reteaua de electricitate (mintea si inima setate pe "a face", pe "daaa", pe "hai", in loc de "sunt obosita", "nuuuu" sau "stai"). Rezultatele se vor vedea in timp, va garantez. Si daca tot ma intreaba obsesiv (dar placut!) lumea cum fac fata la trei, dincolo de un sot care este langa mine, dincolo de alte conjuncturi, eu personal, mental, asa fac fata la trei. Lucrand cu mine, cu mintea mea, cu ceea ce imi place sa fac, in doze mai mari sau mai mici.

Ceea ce va recomand si voua. Lasati "nuuu" deoparte, lasati lenea si oboseala deoparte, ele sunt dictate de minte in primul rand. Si veti vedea transformarile inclusiv la copiii vostri, care vor deveni si ei mai receptivi, mai deschisi, pentru ca starile se transmit, as you very well already know. Si alea pozitive, dar mai ales acelea negative, si nu numai in relatia cu copiii, ci si in relatia cu omul de langa voi, cu prietenele, cu oamenii cu care intrati in contact. Iar cercul este unul vicios.

Cu toata sinceritatea, am renuntat la o prietenie la care tineam enorm de mult, atunci cand am realizat ca dinspre persoana respectiva nu imi veneau decat valuri de emotii negative, pline de frustrari acumulate exact din cauza lipsei acelor debusee personale (ale ei) de care vorbeam mai sus.

PS: Cuvintele de mai sus sunt si pentru mine. Nu va imaginati ca va iese din prima :)) Si nu e SF, doar deschideti-va mintea, conectati-va la o sursa de energie si reincarcati-va bateriile! It works!

Grand finale

Pentru restul, exista cuvintele cheie "powered by Varta", in varianta eco-friendly si  Ready2use :) Macar de-ar fi asa de simplu si pentru noi!

Gatsby

Am asteptat cu sufletul la gura sa ajung sa vad in sfarsit "Marele Gatsby", mai ales ca s-a facut teasing puternic in ultimele cinci luni pe tema lui.

Buget grandios, glamour cat cuprinde, actori unul si unul si o poveste de dragoste ce a mai avut parte de cel putin o interpretare faimoasa (1974). Dupa lansare au inceput si criticile. Slab, prea mult glitter, joc prost, regie proasta etc.

Filmul asta nu si-a propus sa reinventeze roata. Ba chiar este cea mai fidela ecranizare de pana acum a nuvelei lui F. Scott Fitzgerald, Baz Luhrmann propunandu-si sa respecte pana in cel mai mic detaliu cartea (exista o declaratie pe care am citit-o mai de mult, in care zicea ca a regizat filmul ca si cum ar fi fost Fitzgerald insusi).

Glitter-ul este si este foarte bine plasat, de la tiara si inelul de logodna marca Tiffany care sunt breathtaking si pana la excesele vestimentare si arhitectonice, totul are o foarte mare ancora in realitatea perioadei de atunci.

Actorii nu sunt cu nimic mai prejos decat predecesorii sai, ba chiar Carey Mulligan mi se pare mult mai potrivita pentru rolul lui Daisy fata de Mia Farrow. Carey Mulligan este intruchiparea lui Daisy, nehotarata, delicata, indecisa, nefericita insa in acelasi timp speriata de posibilitatea de a fi fericita. Slabiciunea mea, Di Caprio adica, face si el un rol perfect (gusturile nu se discuta, nu sariti cu critica), si are momente in care trece de la o stare la alta, fara cuvinte, doar din privire si expresia fetei. Aveti timp sa urmariti toate aceste detalii, actiunea va permite asta, si cred ca imi veti da dreptate.

Tobey Maguire este in schimb o alegere nitel ciudata, parca nu prea se potriveste rolului si perioadei. Si nu vorbesc sub influenta Spiderman-ului, pur si simplu nu apartine anilor '20. Iar, este o parere pur subiectiva.

Una peste alta filmul mi-a placut la nebunie. Este o doza perfecta de comic de situatie in mijlocul unei drame, mult, enorm de mult fast, muzica senzationala (Jay-Z, Florence & the Machine, Lana del Rey, Bryan Ferry), imagine perfecta, un subiect hot si etern, actori superbi.

Bonus: coverul lui Jack White dupa originalul lui U2, Love is blindness

UNDE ZBOARA TIMPUL?

Ieri dupa amiaza, la una din mesele de "rasfat", il intreb pe Raducu, asa intr-o doara:

"Auzi, dar tu mananci ceva acolo la tete, sau nu?"

El se uita cu ochii mari la mine si da din cap a "Nu".

Il intreb atunci contrariata: "Pai si atunci, de ce mai mananci tete?". El incepe sa mustaceasca, ii apare licarirea ghidusa in ochi si da din cap foarte convins a "DAAAA".

Zic  eu:
"Ahaaaa, deci iti place?!?"

La care el, scoate tzatza din gura intr-un final, si imi spune, nitel vexat:

"Pai cum?!?"

Dap, stupid me sa pun asa o intrebare....

Partea asta cu alaptatul la doi ani si patru luni (fix, batuti pe muchie) este o experienta in sine. Nu are nici o legatura cu alaptatul unui nou nascut, al unui bebelus de trei luni, al unui copil de un an, nici macar cu al unui copil de un an si jumatate. Trebuie sa ajungi la doi ani si patru luni ca sa intelegi. E acolo o intelegere tacita intre noi doi, o legatura nedefinita, un dialog fara cuvinte, un univers intreg care e numai al nostru. Nu o pot explica.

Nu mi-am planificat nici o secunda sa ajung la varsta asta, ba dimpotriva, daca am avut niste planuri in cap, le-am avut pe sistemul "peste x luni o sa fie deja intarcat". Care planuri au fost mereu  la nivel de idee, ca singura varianta de a le pune in practica ar fi fost sa plec pur si simplu de acasa, iar la capitolul asta deja am realizat ca nu am cum sa fac asta. Pur si simplu.

Ii admir pe toti cei care reusesc sa se rupa si sa plece in cuplu, o zi, doua, o saptamana, doua, si sa lase linistiti copiii acasa. Noua ne lipseste asta din constructie :) cred ca mama-natura a ramas "out of stock"  cand eu si Radu mare am fost creati :))).

Mda, deci 2 ani si patru luni and counting. As mai scrie multe pe tema aceasta, apropos de lucrurile pe care le vad diferite la el fata de fratii sai, evolutia sa exploziva, faptul ca este mult mai precoce, mult mai autonom si mult mai independent  si ca alaptatul are rolul sau extrem de important in dezvoltarea lui emotionala dar si fizica.

"Te contrazici singura" mi-ar spune  unii. Sau "paradoxal", sau "coincidenta" ar spune altii. Extrem de firesc si logic vin si spun eu, si as avea o groaza de argumente. In the end, fiecare e liber sa creada ce vrea.

Apropos, "Ude sut pucii mei?" a devenit "Unde sunt papucii mei?".

Sustin inovatia!

Ma gandesc ca ieri am ridicat cateva sprancene in momentul in care am pus fotografia de mai jos pe contul meu de Facebook.

Tin sa va linistesc, eu personal nu am castigat nimic, desi ar fi fost frumos. Cu toate astea, si fara vreun strop de aroganta, simt ca acel Mare Premiu castigat anul acesta de Mircea Tudor, intr-o particica infima imi apartine si mie. Apartine Romaniei in ultima instanta.

De aceea nu am ezitat nici o secunda sa zic "da", in momentul in care Marta Usurelu, redactorul-sef al revistei Biz, m-a sunat si m-a intrebat daca as fi de acord sa ma implic si eu in campania "Sustine inovatia". Este nevoie sa o sustinem, este nevoie sa promovam povestile frumoase si exemplele pozitive care fac cinste acestei tari (oare de cate ori am mai zis asta? nenumarate). Nu este un gest de patriotism, este un gest de minim bun simt. 

Cercetarea este unul din domeniile in care tara noastra se situeaza in elita mondiala, in pofida tuturor lipsurilor cu care se confrunta. Cu atat mai mult, de la un an la altul, rezultatele pe care, si nu exagerez cu nimic, cercetatorii romani le obtin, nu numai in cadrul Salonului de Inventica de la Geneva ci si la alte evenimente similare pe plan mondial sunt din ce in ce mai impresionante. Anul acesta, de exemplu, am avut la Salon o delegatie ce a prezentat 40 de inventii/inovatii, din care 30 au fost finantate de Ministerul Educatiei  si 10 in mod privat, prin MBTelecom. 

Bilantul Romaniei la finalul Salonului era de 40 de medalii, din care 27 de aur, 12 de argint si 1 de bronz. Printre cele 27 de medalii de aur, si cea mai importanta, Marele Premiu al Salonului. Stiati? Eu recunosc, cu o doza importanta de rusine, ca nu stiam. Am aflat saptamana trecuta. 

Mai multe puteti afla pe site-ul Revistei Biz, nucleul acestei campanii frumoase. Veti gasi acolo interviuri cu multi inventatori romani, povestile din spatele inventiilor, povesti care fascineaza si va teleporteaza intr-o lume cu totul si cu totul noua. O lume vizionara, pentru care nimic nu e imposibil, o lume in care, cu toate piedicile si lipsa de sustinere, scopul final invinge aproape orice obstacol. O lume a schimbarii. 

Si va recomand sa cititi mai ales povestea lui Valentin Boanta, care in prezent este in detentie pentru sprijinirea unui grup infractional, a carui inventie, un sistem ce va putea impedica pe viitor furtul informatiilor de pe cardurile bancare, a primit Premiul Presei la Salonul de la Geneva. Si povesti impresionante mai sunt. Si merita date mai departe. Acestea sunt valorile Romaniei. Haideti sa le promovam asa cum merita si sa ingropam incetul cu incetul toate nulitatile care au impanzit mentalul colectiv in ultimii ani.