7 luni

Telegrafic

Externat de miercuri, lipsa acuta de timp. Continuat tratamentul la copil, schimbat din nou branula ieri. Copil fomist, se trezeste mai nou noaptea la trei ore sa haleasca. Mers azi dimineata la control, doctor declarat copil perfect sanatos. Saptamana viitoare, la sapte luni de facut vaccinul de sase luni.

Relatat din timpul examenului. Over and out.

Short brief

Nu, nu suntem inca acasa, desi am vrea sa fim. Au iesit analizele lui Chiti, care are un pneumococ, de la care a pornit totul. Nu stim cine l-a luat si de unde, cert e ca l-am cam luat toti. Eu am branula, ca fac si eu antibiotice, analizele mele au sarit in aer la CRP, leucocite si fibrinogen. Partea mai nasoala este ca mi-am facut si analizele de tiroida, si un diagnostic preliminar spune ca am tiroidita acuta. Oricum dupa ce iesim de aici sunt programata si la o echo si la un consult. Si vreau sa le repet ca sa fiu sigura ca sunt ok si cele de sange.

David e bine, nu mai suiera, nu mai are wheezing, a dormit azi noapte foarte linistit si azi a supt aproape toata ziua. Programul diversificarea s-a impotmolit, pentru ca isi sigileaza gura cand vede lingurita. Maine ii repeta analizele, ii mai fac o poza de control si aflam daca iesim maine sau mai asteptam.

Cam atat.

O poza

O poza care mie imi e foarte draga si care cam defineste ceea ce se intampla intre noi doi in momentul asta.

In direct...

...din patutul de spital (scuze pentru calitatea indoielnica). Multumim pentru incurajari si urari!

Ce ti-e dom'le si cu cararile astea! Exact acum o saptamana, in vineri 13, la ora 23:57, eram cu un long island in coyote si dansam pe muzica de oldies but goldies. Acum stau singura cu copilul ce-i drept in cea mai beton camera de spital pe care am vazut-o intara asta, su ma rog sa ii treaca mai repede lui David infectia din plamani. Caci da, asta are. Despre peripetiile nostte de azi, altadata. Intre timp s-a facut sambata.

Hotel de lux

Ne-am cazat la hotel de lux. In doi. Doar eu si David, ca porumbeii. All inclusive. Ca sa ne facem odata bine. Revenim cu impresii cat de curand. Urati-ne sedere placuta si cat mai scurta.

Despre culoarea necuratului...

Nu-i dracul asa negru dar nici alb nu e. Adica treburile stau cam asa:

David are o forma cronicizata, ceea ce inseamna ca va dura pana ii va trece suieratul. Inca tuseste, are secretii cu duiumul, iar dupa efortul de a sta in fund si de a se zbengui pe loc incepe si suiera. Si-a creat mecanisme de autoaparare cand incerc sa ii dau medicamentele. Incepe si da frenetic din maini, a negatie din cap, in timp ce buzele sunt sigilate si pecetluite. Si se uita la mine cu o privire care spune "Ïar ma chinui? De ce mai chinui atata? Nu vezi cat de mic sunt?". Altfel este cel mai vesel copil. La cat de dolofan este e plin de energie si chiuie cat e ziua de lunga. Am reactivat si scaunul de masa, unde isi ia gustarea de fructe si masa de legume. Pentru ca, da, in toata nebunia asta ne-am si diversificat. La legume trebuie sa ma opresc eu, atat de mult mananca, si are seri cand i se face din nou foame la juma de ora, insa cu fructele nu se innebuneste deloc. Am reactivat si tarcul Rebeccai si sta acolo cuminte si se joaca printre zeci de jucarii. Duce totul la gura, nu am mai pomenit asa ceva, parca i-ar fi mereu foame (poate chiar ii este, el stie!)

Rebecca nu aude. Si ce-i mai rau este ca incearca uneori sa arate ca de fapt aude. Si de aici pornesc niste situatii de-a rasul plansul. Aseara de exemplu, Radu ii spune: "Hai sa imi arati unde e ciulamaua." Ea intr-un moment de intelegere turcesc spune: "Dar nu vreau cu cascaval!" Elocvent, nu?

Rebeccai ii curg mucii. Multi! Cata frunza cata iarba! Rebecca tuseste. Rar, ce-i drept, adica dimineata la trezire mai mult si mai putin dupa. Dar oricum tuseste. Si cica se inscrie in tiparul normal al evolutiei. Oricum deja m-am saturat de cati doctori au vazut-o. M-am saturat si de tratamente prin telefon si de chestii de genul "da-i si Zinnat"(dupa ce i-am dat augmentin si cedax). Si de ce sa ma mai mir cand din fundul ei ies numai chestii dubioase?

Eu cica, stau prost cu moralul. Cica nu gandesc pozitiv. Eh, la mine treaba sta cam asa: Suntem in 11 noiembrie (pardon 13, pe 11 m-am apucat sa scriu povestea asta). De pe 2 octombrie imi tot zic ca gata, intr-o saptamana suntem toti bine. Din doi octombrie am zis de doua ori ca plecam la munte. Prima oara am impachetat, am facut cumparaturi cu de-ale gurii, dupa care am despachetat si am consumat cumparaturile in granitele casei noastre. A doua oara am reusit sa plecam, numai ca ne-am intors mai devreme decat ne programasem. Acuma, zic si eu cum zice toata lumea, gata ce sa ma mai lamentez. O sa treaca. Si cu toate astea, e greu cand iti petreci trei ore de la noua la doispe dand serii de medicamente, facand aerosoli, alaptand si cam atat. Si am ajutoare! Si asa ma prinde dupa amiaza, o iau de a capat cu procedura in caz de boala, si realizez ca a mai trecut o zi, eu tot nu reusesc sa ies din treningul de casa, sa imi pun lentilele la ochi, sau chiar sa ma spal pe dinti. Da, e cam patetic, stiu. Ma simt neingrijita, neglijata. Nu m-am mai dat cu oja de nu stiu cand.

Mai nou am aflat ca si pneumonia mea e cu chestii astmatice, si ca un colt nenorocit din casa, innegrit de la umezeala este vinovat pentru toate relele din casa. Adica intr-un fel el intretine situatia de fapt. Drept urmare azi coltul impricinat a fost curatat cu o solutie si inchis accesului catre publicul larg. Sa vedem acum cum o fi treaba. Basca, am luat augmentin cam degeaba pana acum. Mai nou tre'sa iau o chestie care da somnolenta, Ketof pe numele lui. Daca intr-o saptamana sunt tot astmatica si cu plamanii ciuruiti de boala, trecem pe the one and only Zinnat.

Totusi,iese soarele si pe strada mea... Diseara merg in Coyote! Auuuuuuuuuuuuuuu!!!!

PS: si pentru cresterea moralului, a trebuit sa tai parul. Promit ca revin si cu poze!

Later edit: Radu ma trage de urechi ca nu am spus nimic despre el. Deci, doamnelor si domnilor, este la fel de bolnav ca si mine. Tuseste chiar mai rau decat mine, poate si datorita faptului ca e mai mare decat mine. Deci, nu a scapat nimeni din casa. Nici macar cei din afara casei, pentru ca si ai mei parinti bolesc de mai bine de doua saptamani. Asa ca watch out!

Steaua cazatoare

Radu are o pasiune de cand se stie. Steaua. Iar ce se intampla de cativa ani incoace la Steaua il macina si il doare. Ma doare pe mine, si eu nu sunt nici ultras nici macar un suporter. Totusi, amploarea pe care au luat-o lucrurile de la inceputul acestui sezon l-a facut pe el si pe multi altii sa ia decizia drastica de a renunta de bunavoie la abonamentul pe care an de an l-a cumparat. Este un gest, care, spera el sa ii trezeasca la realitate pe cei din conducerea Stelei, macar acum in ceasul al doispelea. Iar eu nu pot decat sa fiu mandra de el si sa il sustin asa cum pot eu mai bine.

Radu le-a trimis celor de la Steaua cererea de renuntare si asteapta de mai bine de trei saptamani un semn. Un raspuns din partea lor. Ceva care sa le arate ca le pasa. Dar nimic. Clubul da dovada de o nesimtire incredibila si de o lipsa totala de respect care oricum i-a caracterizat in ultima vreme.

Altfel, suporterii sunt solidari cu gestul lui, dupa cum se poate vedea pe site-ul fcsteaua.ro, si chiar a trezit atentia lui Catalin Tolontan, o parte din mesaj fiind publicata pe gsp.ro.

Hai Steaua! Cea adevarata!

Asta ca sa vedeti ca nu-i dracul chiar asa negru. Ceea ce inseamna ca poate de data asta ne apropiem de luminita de la capatul tunelului.

Stop joc!

Vorbeam eu linistita cu Raluca saptamana trecuta, usor amuzata, dar in acelasi timp ingrijorata. Ma plangeam de cate mi s-au intamplat si ii spuneam ca vreau sa scriu un post intitulat "What next?". Nu l-am mai scris. Acuma ma gandesc ca poate mai bine il scriam. Raluca imi spunea o vorba de duh din buni-strabuni. Cica "Dumnezeu ii da fiecaruia sa duca atata cat poate". Hmmm, atuncea, it is enough for me. Macar pentru moment.

Caci la momentul la care am vorbit cu Raluca, adicatelea martea trecuta, implineam exact o luna de cand boala a venit peste noi si n-a mai plecat. Si ca sa fac un mic remember, mai intai am fost toti raciti un pic, dupa care David s-a bagat la o otita nasoala, cu nemancatelea, caca verde nergru, mancat cu seringa si in sfarsit recuperat. Chiti racita si ea, dar totusi nimic nasol. Eu am behait, m-am tratat, dupa care m-am calmat. Dupa care am vrut sa plecam la Sinaia. Iar Rebecca a facut-o de oaie, si a luat un virus de la gradi care da o chestie care se numeste herpangina virala. Cu dureri de fata, febra mare, voma, diaree, dureri de cap, musculare, lipsa de pofta de mancare samd. Moment in care si el a inceput sa tuseasca. Cica tuse reziduala. Care s-a transformat trei zile mai tarziu in bronsita astmatiforma cu wheezing si raluri pulmonare sanatoase. Moment in care am inceput si eu sa tusesc. Baga seria doi de antibiotice la copii, baga aerosoli la greu. Nume grele: Zinnat, Cedax, Dexametazona, ACC, Flixotide, Adrenalina, Ventolin. Plus Ketof, Nurofen, Panadol, Sinupret, Aerius, Rhinatiol, Tantum Verde, Ambroxol. Se fac copiii mai bine, eu tusesc in continuare. Intre timp, vizite dese la dentist ca sa imi omoare incetul cu incetul un nerv, in incercarea de a evita o anestezie. Asa a trecut o luna. Si asa ajungem la momentul convorbirii. Ah, cu o zi in urma fusesem in ultima vizita la dentist, pentru momentul culminant, care s-a transformat in chinurile chinurilor, deoarece nervul mai avea un frate,viu, teafar si nevatamat. Si ajunsesem acasa de la dentist plina de o urticarie infiorator de scarpinacioasa.

Dupa convorbire, ies la fotografiat pentru tema de joi. Revin acasa plina de bube pe picioare, iar mancarimi criminale, parca aveam picioarele muscate de o suta de tantari. Ma duc la dermatolog, ma primeste fara programare. Verdict: alergie la mancare. Eu???

Miercuri, ma duc cu Rebecca pana la doctorita de la ORL. Stabilisem sa o vada, pentru ca in ultimele zile ne tot intreba de fiecare data cand vorbeam cu ea "Ce-ai ziiiis??". Audiograma, impedanta. Verdict clar: otita seroasa. Copilul nu se prefacea, chiar nu auzea! Iar medicamente, iar interdictie la iesit afara, in colectivitate, oriunde. Copilul mic in continuare spre vindecare, mai cu momente de tuse sau de wheezing, dar extrem de rare.

Sambata dimineata. Copilul mic incepe sa tuseasca iar si sa suiere in respiratie. Eu tuseam in continuare. Ma bate pe mine un gand, ca poate eu sunt sursa tuturor problemelor, ma imbrac si ma duc la vecinii de cartier, Medsana, sa imi fac o radiografie. Verdict: pneumonie mixta viro-bacteriana laterala dreapta. Zbang! Imi petrec tot weekendul incercand sa ma ridic din propria cenusa. Ma misc ca o taratoare prin casa, caci ma doare toata carnea de pe mine. Sunt subfebrila, iar daca ma aplec imi vine tot sangele in cap, si senzatia este sa ma duc direct in cap. Bomboana pe coliva, aseara s-a intamplat momentul decalotarii finale, care s-a lasat cu ceva sange, si bineinteles cu urlete in timpul noptii la fiecare repriza de pishu.

Moment in care eu zic stop joc! Gata frate, nu mai imi trebuie! Sunt cu nervii la pamant, am copii indopati cu medicamente, eu tusesc ca tuberculosii. Imi ajunge! Cu ce dracului am gresit? Chem preotul sa faca sfestanie, ca nu se mai poate asa.

Si acuma rectific! Chiar mi-e dor de cateva din chestiile din postul anterior. Cum ar fi aia cu dormitul pana la pranz. Ca acuma cersesc chiar si cinci minute la laptop. Iar vineri am examen. La ceva care se numeste "Decision Suport Models". Cah!

I’m only human

As vrea sa scriu ca mi-e dor sa mai dorm pana la 12 ziua, cu jaluzelele trase si fara grija. As vrea sa scriu ca mi-e dor de zilele in care leneveam pe canapea (stilul Peggy Bundy, dar fara Oprah) cu o carte in mana. De zilele in care pur si simplu nu faceam ... nimic. De zilele in care alternativele erau sa aleg intre trei restaurante, un film, dupa care un club. Zilele in care eram blazata, plictisita. Zilele in care ajungeam acasa, si gaseam o ordine spartana, o liniste profunda. As vrea sa scriu ca mi-e dor de serile in care mi se punea pata la ora 12:00 noaptea de o ceafa la gratar si atunci ma urcam in masina si mergeam la Shorley. Sau noptile in care la doua noaptea ma apucam sa imi umplu cada. Sau serile calde in care luam o tigara si un Jack si mergeam pe balcon sa le savurez. As vrea sa scriu ca mi-e dor de diminetile ultra matinale, in care dupa doua ore de dormit noaptea, fumam tigara imi beam cafeaua in timp ce aruncam ceva pe mine in goana spre munca. As vrea sa scriu ca mi-e dor de vacantele la mare, in care singura mea problema era cum sa ma bronzez mai repede, mai mult si mai uniform. De zilele in care frigiderul meu statea sa crape de singuratate si goliciune.

Daca stau sa ma uit inapoi, abia acum realizez cat de goala mi-a fost viata. Cat de lipsita de sens si de continut a fost. Da, normal mi-e dor uneori de toate lucrurile de mai sus, dar poate sa le fac odata la cinci luni. Si poate si atunci nu as sti cum sa ma intorc la ei.

Leapsa vie

De la tomata cu scufita, o leapsa vie care traverseaza bariera virtuala si imbogateste bibliotecile. Se joaca cam asa: se ia o carte, frumoasa, draga si se da la un blogger. Posta sau din mana in mana. Ca asa e frumos. De la mine pentru Valen de la Interesart, o carte frumoasa, placuta si sensibila: Dincolo De Bine, Dincoace De Rau. Despre Iubire Valen da mai departe!

Despre succes numai de bine

Citeam la Cireasa un eseu despre succes. Si despre cum societatea are niste pareri preconcepute despre ce inseamna sa ai succes. Marturisesc sincer ca nu mi-am pus niciodata problema daca am sau nu succes. Am avut cateva momente la viata mea in care sub imperiul altor evenimente mi s-a parut sa nu am realizat nimic pana la varsta respectiva. Dupa care am realizat ca nu am cum sa raportez ce am realizat la ceva pentru ca nu mi-am stabilit ce vreau de fapt. Vremuri tulburi, ce mai! Dupa care a venit Rebe si chiar daca imi stabilisem si eu in sfarsit, si cat de cat, un sistem de raportare a succesului, ea a avut grija sa il dea peste cap.

Acum imi este simplu. Am sau nu am succes e irelevant. Am atatea alte lucruri mai importante pentru mine incat succesul nici nu mai conteaza. Ma simt insa de succes? Da, cu siguranta.

Ce mi s-a parut insa distractiv a fost norul de etichete pe care Cireasa l-a legat de eseul ei despre succes. Il dau cu copy paste: Etichete: barbat, cariera, casnicie, constrangeri, copii, societate, stachete, succes, televizor, viata buna. Si chiar daca stiu ca sunt in ordine alfabetica, tot nu ma pot abtine sa nu subliniez cat de "frumos" sta cuvantul constrangeri flancat de casnicie si copii. Si cat de trist este ca sunt multi in mintea carora exact asta se intampla.

Sunt de acord ca societatea are propria definitie despre succes, dar pana la urma societatea este formata dintr-o multime de indivizi, la fel ca noi. Asa ca vrem nu vrem, toti reprezentam personajul colectiv, care stabileste ce e de succes si ce nu. Si asa ajungem sa ne razboim intre noi. Unii considera ca a fi de succes inseamna sa ai o familie si ii desconsidera pe cei care nu o au si viceversa (asta ca sa dau doar un exemplu). Pana la urma, atata timp ca esti multumit si te consideri fericit cu "succesul"tau, de ce te mai uiti in ograda vecinilor? Si incerci sa iti impui propriul succes? Doar pentru ca la tine a functionat reteta? De ce nu incercam sa fim un pic mai deschisi, sa acceptam si succesele celorlalti, chiar daca uneori sunt greu de inghitit.

E atat de greu sa ne cautam succesul si scala de raportare doar in interiorul nostru, fara sa ne mai raportam la societate, ce zice ea, arhetipuri, cutume, traditii si trenduri? Gura lumii e sloboda, si pana la urma animale sociale suntem, deci ca sa supravietuim trebuie sa ne raportam la societate. Ok, dar succesul este o valoare intrinseca, proprie fiecaruia, deci este imposibil sa fie raportat la o scala universal valabila.

Ceea ce ma duce la concluzia ca pana la urma succesul este mai greu de descoperit decat de atins. O abordare de succes, zic eu.

Clubul de lectura

Who do I trust?

Nu am mai pomenit asa ceva. Cand in sfarsit am si eu timp sa scriu... nu am chef. Adevarul este ca ultima luna m-a cam secatuit de puteri. Suntem insa pe final si pe drumul cel bun spre insanatosire. Azi am mai primit o lovitura, de la gradinita Rebeccai, unde s-au confirmat doua cazuri de herpangina virala. Uitandu-ma pe gugal dupa chestia asta, am realizat ca toate simptomele ei sunt simptomele chestiei asteia. Si nimeni nu a fost in stare sa dea diagnosticul asta. Intr-o saptamana au vazut-o doi doctori si au mai consultat-o prin telefon alti doi. Nu am omis nici un fel de simptome, inclusiv unul cu care ea a tot batut campii. Si totusi, nimeni nici macar nu a zis "S-ar putea sa aibe....". Si este la al doilea set de antibiotice. Care, in cazul in care se confirma ca are treaba asta virala sunt egale cu zero. Adica i-am dat degeaba.

La el cel putin stiu sigur ca nu e asta, ca diagnosticul a fost clar pentru el, iar tratamentul in sfarsit a inceput sa dea roade, dar totusi ma sperie inutilitatea teoretica a tratamentelor pe care le-a primit fii-mea. Si ma pune pe ganduri mult. Ce ar trebui sa fac de acum inainte?

O varianta clara e vizita la homeopat, care sper totusi sa ma ajute, cel putin in ceea ce priveste imunizarea lor. Dar altfel? In cine sa mai am incredere, cand daca sun patru doctori primesc patru sfaturi, care se bat complet cap in cap? In cine sa mai am incredere, cand reteta se da in functie de cat pompeaza reprezentantii companiilor de farma in fiecare doctor?

A inghitit fii-mea la nurofen si panadol in perioada asta, incat cred ca a ajuns imuna. Cand organismul ei simte una din astea doua, cred ca isi spune "hmm, yummy, iar imi dau astia sirop de-asta dulce". Si cam atat.

Apropos de Nurofen. A fost bagat pe lista de medicamente OTC, nu se mai da nici compensat, ii fac campanie publicitara la greu, iar eu platesc reclamele pe care le vad la TV, pentru ca pretul a crescut de la 5,7 lei la 15 lei.

Am sunat in stanga si in dreapta, in cautarea unui doctor de calitate.E greu sa mai gasesti in zilele noastre unul care sa faca un control la sange, care sa dea un diagnostic abia dupa ce face toata anamneza si mai mult care sa dea un tratament cu toata responsabilitatea pe care o presupune. Nu sunt doctor, dar uneori ma intriga si ma scandalizeaza modul in care unii dau pur si simplu un pumn de medicamente dupa ureche. Sau ma enerveaza lipsa de responsabilitate si de bun simt de care dau dovada atunci cand iti spun cu seninatate ca nu au vazut cele douazeci de apeluri pe care tu le-ai dat cand copilul iti facea ca toti dracii si tu habar nu aveai cum sa gestionezi situatia. Mie mi s-a intamplat, si ma deranjeaza enorm.

David e si el la al doilea rand de antibiotice, de data asta pentru bronsita astmatiforma. Cand l-a ascultat doctorita a zis ca face ca un mosulet de 70 de ani care fumeaza de o viata. Acum suntem pe Zinnat. De la Amoxiklav am mostenit o candidoza linguala, niste rani pe cuc. Tratam situatia cu glicerina boraxata si mult bepanthen (fiecare pentru zona lui). Bagam la greu aerosoli, si incetul cu incetul parca nu mai respiram asa ca un mosulet. Mananca la greu (o fi efectul adrenalinei din aerosoli?) atat san cat si piureul de legume sau sucul de fructe. Vorbeste si este super activ (iar cred ca tot adrenalina aia e de vina) si e atat de vioi si de vesel, nici n-ai zice ca de o luna a trecut prin raceala care a dat in otita supurata, febra, dureri, medicamente, iar raceala, bronsita, tuse, iar medicamente. Maine poate postez pentru posteritate si dimensiunile, ca am tot zis ca il masor la sase luni si nu am apucat sa o fac pana acum intr-un mod riguros. Deci suntem spre bine ca sa zic asa.

Totusi semnele de intrebare persista. In cine sa am incredere (in afara de instinctul personal)? Ce ma fac cu gradinita? Ca pe langa cele doua cazuri, mai au unul de scarlatina. Adica doua boli intr-o saptamana cu potential contagios maxim. Si inca nu a venit a/h1n1 peste ei. Care mai e siguranta pe care mi-o ofera? Cum sa imi duc copilul intr-un mediu in care colcaie virusurile? Daca nu o duc, ce fac cu ea? Ca doar nu o s-o tin sechestrata in casa timp de sase luni, cat dureaza iarna asta? Sunt oare alte gradinite mai "healthy" oare? Care sunt astea, daca sunt? Deci multe semne de intrebare, care ma duc iar la intrebarea cu I mare: who do I trust?