Dilema lui David

"Eu cand fac zece luni? Azi sau maine?"

Lectia de umilinta

De ieri dimineata ma uit pe CNN. Mental m-am tot identificat cu oamenii de acolo, care, peste noapte au pierdut aproape totul. Carora, intr-un minut, lumea li s-a prabusit si tot ce avusesera, tot ce adunasera in timpul unei vieti s-a evaporat la propriu.

Si stau si ma uit la casa mea, la tot ce am adunat in ultimii ani, ca o furnicuta. Carti, obiecte de valoare, statuete, amintiri ale locurilor unde am fost, electronice, obiecte mai mari sau mai mici, purtatoare ale unor momente a caror prezenta vreau sa o simt mereu aproape, haine, pantofi, genti si ma intreb la ce bun.

Pentru ca atunci cand vine momentul, nu mai ai nevoie decat de cei dragi si de lucruri simple care sa te ajute sa treci peste ce e mai greu. Poate sunt inca si sub infuenta Cartii lui Eli, film vazut vineri seara, si care m-a impresionat peste poate.

Dar nu pot sa ma intreb cat as suferi daca as pierde toate posesiunile mele materiale in clipa fatidica a unui cutremur. Iar raspunsul e simplu: aproape deloc. Nu ar conta decat cei dragi mie. Restul se poate construi/reconstrui. Sau poate am invata sa traim mai simplu, fara atatea accesorii si sclipici in viata noastra. Si asa poate am aprecia mai mult miracolul vietii. si am invata sa fim mai umili.

More news

Pneumococul is back. El este de vina pentru mucii colorati si cleiosi ai copiilor mei. De unde l-o fi luat fii-mea habar nu am. Deci de data asta, cum se fac bine, primul lucru pe care il fac este sa ii vaccinez pe amandoi cu Prevenar. Ca nu se mai poate asa. Bine este cel putin acum am luat boala din fasa si i-am dat in cap. Si asteptam acum sa se retraga cu coada intre picioare. Si sa nu se mai intoarca. Ca mi-a ajuns. Si mie si lor!

Mi-a venit confirmarea ca totusi nu fac degeaba Fotopoetica. Sunt considerata speranta certa in plina ascensiune de la nivelul zero, ceea ce sa fiu sincera mi-a dat aripi de aseara, si abia astept sa ies maine la fotografiat. Se pare ca toate chinurile mele au dat cat de cat rezultate.

La MTR este targ de Martisor, de azi si pana duminica. Va sfatuiesc sa mergeti, daca vreti niste martisoare altfel decat cele pe care le vedem de 20 de ani incoace pe axa Romana - Universitate.

Astea fiind zise, weekend placut, plin de soare si de caldura in suflet si in atmosfera!

Nevoia te invata

David maraia la mine.Eu:

"David, daca spui "mama" iti dau tzitzi."

La care David prompt raspunde:

"Mama"

No comment....

... (partea a doua)

In continuare muci. Cea mare produce niste cantitati pe care cred ca le-am produs eu in ultimii cinci ani. In fiecare zi. De o culoare cel putin dubioasa. Motiv pentru care ieri am facut exsudatul nazal. Tot ieri am vizitat medlife-ul, ca nu mai las nimic in voia sortii. Doua retete, medicamente in dublu exemplar. Evident cel mic a adunat totul in plamani. Si dai cu tuse si iar cu tuse. Azi noapte si-a petrecut intervale de cate o ora-o ora jumate cand la ta-su cand la ma-sa in brate. drept urmare fiecare am dormit pe apucate si pe sculate. De exemplu, la mine in brate a fost intre 2 si 3 si un sfert, 5 fara un sfert si 6 si 7 fara un sfert si 8 si-un sfert, cand, ce credeti, ne-am trezit.

Suge de parca acum a descoperit care e treaba cu mancarea. La doua ore se mufeaza, iar puterea lui de suctie adaptata varstei mi-a produs in mod inevitabil cratere adanci. Adunate toate astea la noptile nedormite, am senzatia ca am un nou nascut in casa. Unul care se ridica in picioare, vorbeste si cantareste aproape 11 kile.

Apropos de vorbit, oricat i-am repeta "mama", refuza cu incapatanare sa repete la randul lui. In rest de dimineata pana seara auzim aproape numai "da-da-da-da-da"de parca ar aproba tot ce se intampla in jurul lui. Chiar si cand e suparat (ca de exemplu cand ii curat nasul sau ii dau orice fel de medicament pe gura) se uita la mine incruntat si cu o voce grava, joasa, de baietel adevarat imi "arunca" un dah-dah-dah. Si chiar are voce de baietel. Pe cuvant de onoare! Altfel, chiote cand e bucuros, multi de "aich", "aga", "tatatata" si daca ne aude pe noi "lalalalaaaa"repeta si el cu mare bucurie. Ta-su ne cearta ca il invatam sa cante in loc sa ii punem mingea la picioare. Ceea ce chiar facem, iar el o loveste ca un Beckham in devenire. Desi alura lui il recomanda mai degraba pentru un Rooney.

Netul meu inca nu este. sau este dar cel putin la nivel declarativ. Totusi, acum nu ma mai cert cu call-center-ul lui Airbites de la Iasi si cu cel al lui RDS, care dupa mai bine de opt ani de rugaminti si milogeli au binevoit sa puna fibra optica si pe strada mea.

Am inceput sa fac poze. si cate o fotografie pe alocuri. Chiar sunt mandra ca am vreo doua fotografii care nu primesc din partea mea epitete ca "jalnic", "patetic", "dezastruos", "oribil" samd. Dar inca nu le-a vazut Ferko.

Mi-e dor de blogosfera pentru ca abia apuc sa citesc doua trei bloguri si alea pe fuga si pe nerasuflate. Cat despre comentarii, as avea multe de facut, de povestit, dar nu apuc niciodata.

Am vazut vineri "Up in the air" si mi s-a parut una din cele mai reusite drame comice vazute vreodata. Sau comedii tragice. Cum vreti sa ii spuneti. Cei care l-au vazut stiu despre ce vorbesc. Cei care nu l-au vazut sa faca bine sa se duca sa il vada de urgenta. Cam atat. Mai relatez maine despre desfasurarea de forte din noaptea care se pregateste sa vina. Sper ca doua doze de Ventolin il vor aduce pe David la sentimente mai bune in legatura cu tusea/dormitul in brate

...

Cuvantul de ordine este: muci. Muci multi si galbeni. Nu stiu cum, cine, cand, unde si de ce. Nici nu ma mai intereseaza, ca nu mai are sens acum. Personal simt frustrare, incompetenta (a mea proprie), multi nervi si neputinta. Iar nopti albe, iar chinuri (mai ales ale lui), medicamente, plansete, etc. Tot tacamul. Urati-ne doar sa ne revenim intr-o saptamana.

Criza

Joia este gura de mea de aer. Locul unde ma duc joia ma poarta intr-o lume in care gandul, mintea si sufletul zboara linistite si neingradite. Locul unde ma eliberez de constrangeri, unde simt ca pot face orice, unde simt ca prind puteri si lucrurile altfel imposibile devin apropiate, reale si palpabile. Toata saptamana astept sa vina ziua de joi.

Joia este ziua in care merg la Fotopoetica. Este greu de descris in cuvinte felul in care ma simt acolo, ceea ce invat de la doi oameni minunati si ocazional de la alti oameni minunati (invitatii). Este greu de descris in cuvinte ceea ce vad, aud si simt. De aceea, desi am inceput din octombrie, nu am reusit inca sa vorbesc despre asta. De multe ori am perceput totul ca fiind ceva mult prea intim ca sa impartasesc cu restul lumii. Dupa care m-am simtit extrem de egoista si de infumurata, ceea ce se batea cap in cap cu ce ar fi trebuit sa imi insusesc ca valori de baza la curs.

Socul a fost mare. Luni de zile nu am fost in stare sa fac poze fara sa simt cat de insignifianta sunt. Nici acum nu pot sa spun ca situatia e mai roz din acest punct de vedere. Simtul meu autocritic a ajuns la limitele sale maxime iar autocenzura il urmeaza indeaproape. Cu toate astea, simturile mele s-au ascutit. Cand ies pe strada, simt cum ma conectez la pulsul strazii. “Vad” lucruri, am devenit un observator. Simt, vibrez cu ceea ce se intampla in jurul meu. Atat de mult incat de multe ori ma deconectez de la realitatea imediata, ceea ce nu pot sa spun ca este cel mai bun lucru in anumite cazuri (mai ales cand esti la volan). Am invatat sa imi vad orasul cu alti ochi, la un cu totul alt nivel de sensibilitate.

Am invatat sa iubesc fotografia, sa iubesc lumea, lumina. Am reusit sa vad frumusete pura intr-o cladire degradata de timp, in ridurile unei batrane. Am reusit sa invat sa vad dincolo de aparente. Si pot sa spun ca mi-am imbogatit intr-un mod inimaginabil mintea si sufletul.

Deocamdata sunt aici. Pana voi gasi forma si felul in care sa fotografiez si sa exprim in cel mai bun mod ceea ce simt mai e cale lunga. Important e ca drumul imi este clar acum. Criza a trecut.

Patru dinti din fata

A doua serie de dinti s-a soldat duminica pe langa maraiala clasica, cu o greva la supt. Lucru care pe mine mai intai, la ora opt dimineata m-a descumpanit. La al doilea refuz, pe la zece m-a intrigat. Al treilea refuz, la ora 13:00 m-a pus pe ganduri. La ora 19:00 eram deja panicata, ingrijorata si stresata. Copilul cand vedea sanul, intorcea capul cu scarba in directia opusa si incepea sa maraie. Daca mai insistam maraiala se transforma in bazaiala. Atunci, singurul cap limpede al familiei, adica Radu m-a pus la mulgatoare, i-am dat copilului vreo 5 ml cu lingurita dupa care l-am pus la san. Si l-a luat, in sfarsit. Iar mama crizata s-a linistit, copilul s-a hranit si tatal cu capul limpede a dat din cap a "Doamne, ce ti-e cu femeile astea". Si iata si finalitatea episodului de duminica, un zambet mai mult decat cuceritor si molipsitor.

Avem neeeeet!

Revenim cu alte detalii mai tarziu... Doamne, nu credeam ca o sa imi lipseasca atat!

Haircut

La cererea telespectatorilor, facuta la cald, la fata locului, singura poza pe care o am.

Direct proportionalitatea

Masina si-a dat duhul din nou. De data asta cablul de la ambreiaj. Scurt pe doi 3300 de lei. Se spune ca devizul creste direct proportional cu vechimea masinii. Vine Valentine's?

Copilul mic detine un vocabular din ce in ce mai bogat. Spune toate perechile de consoane-vocale posibile, mai putin ma-ma si ta-ta. Ca-ca a fost chiar repetat. Altfel e fan cabluri, cabluri si iar cabluri (de care trage cu o pasiune arzatoare), butoane, usi de dulap, aspirator si orice altceva mai putin propriile jucarii. Cu alte cuvinte, tot ce e interzis. A inceput sa isi exprime frustrarea ca nu e tinut in picioare sa faca pasi. De fapt a inceput sa isi exprime foarte bine doleantele si nemultumirile. Volumul decibelilor e direct proportional cu gradul de nemultumire manifestat. Nu am reusit sa trecem insa de stadiul de producator de cacareze nici cu Debridat si Lass Baby, asa orice sfat in aceasta privinta este binevenit. Copilul mare are toane. Adevarul este ca atata stat in casa m-a innebunit si pe mine, daramite pe Domnisoara Dinamita. Asa ca si la ea, volumul decibelilor este direct proportional cu nivelul nervilor. Ai ei dar si ai mei. Visez din ce in ce mai mult la o plaja, un mojito, o mare albastra si un sezlong pe care sa imi odihnesc corpul. Timpul afectat acestor stari de visare creste direct proportional cu nivelul baltilor/zapezii. La fel si gradul meu de deprimare.

Drept urmare, aici am aplicat invers proportionalitatea. Cu cat mai mare deprimarea cu atat mai scurt parul si mai dese vizitele la Lucian. Adica, m-am tuns. Din nou. problema este ca mai mult de atata nu se mai poate. Adica doar zero. Asa ca astept o zi (una singura, macar pentru inceput, asa) cu un nivel al gradelor format din 2 (doua) cifre (merge si 10, da?!).

Halal, cu cat de putin am ajuns sa ma multumesc!

In mummy's shoes

Si sub privirea asta dragalasa si ghidusa se ascunde un dracusor in cel mai pur sens al cuvantului. Care ne face zile fripte si rasfripte, nu sta o clipa locului, are crize peste crize, nu asculta, ba chiar face exact invers de cum i se spune.

Micul Studio

Fotografie cu suflet, cu inima si dragoste. Asta veti gasi la Micul Studio, care si-a deschis portile la inceputul acestui an. Raluca, o minune de mama si fotograf, a avut curajul de a se imbarca intr-o calatorie plina de frumos si neprevazut. Face fotografii de cand se stie, a terminat Foto-Video, si cred ca la ea e cel mai potrivit loc, daca vreti sa ramaneti cu niste amintiri unice cu cei dragi. Deci, mergeti cu incredere, pentru ca nu veti fi dezamagiti!

Un zambet larg

...cu toti cei doi dinti. In premiera.

Small talk

Momma's big boy

Sunt calde, calde, chiar fierbinti as putea spune. Si motivul pentru care si-a ridicat in sfarsit fundul de pe podea: Cinci minute mai tarziu in timp ce se incarcau primele poze: Deci, 3 februarie, da? Recunosc ca nu a fost 100% transpiratia lui, pentru ca pe parchet este ca pe gheata, dar cel putin de acum stim, il trecem pe incaltari adecvate.

Lipa Lipa pe podea

Asaaaaa... Ce e la televizor? Aha, nimic interesant... Mergem mai departe Aha, tu esti mai mami? Iar imi faci poze? Nu ma deranjeaza luminile alea pe care mi le tot bagi in ochi. Eu imi vad mai departe de treaba mea, tu de treaba ta. Hmmm, am ajuns la granita. Se schimba textura... Parca e mai rece si mai dura. Sa ma opresc? Ha! S-o credeti voi! Deci, Iaia, mergem mai departe?

De ce urasc eu iarna – Marele dezghet

Care vine dupa Marele Inghet. Ca el este vedeta acestui post. Pe care puteam la fel de bine sa il numesc Ice age? Sau Ice Factory? Cum vreti.

Zilele de gheata s-au cam dus, dar totusi nu pot sa nu povestesc intamplarile noastre din epoca de gheata. Noi stam la ultimul etaj. Primele zile cu temperaturi de Polul Nord au produs la fereastra casei noastre un turture de vreo patru metri lungime, cam 60 de cm in diametru, cantarind dupa spusele celui care l-a dat jos in jur de 100 de kile. Care arata cam asa: Eh, asta a fost doar inceputul. Doua zile si -20 de grade mai tarziu, ne-am trezit cu burlanul acoperit de un strat urias din acelasi material. Numai ca perfida gheata nu s-a mai multumit doar cu burlanul ci a atacat si pervazul si geamurile mele. Iar in contactul cu caldura din casa, s-a transformat in apa, si-a facut drum ea stie pe unde si mi-a facut baltoaca in casa. Geamurile s-au acoperit de tot felul de forme ciudate, care ziua se topeau cat de cat iar la disparitia soarelul inghetau la loc, pervazul s-a pricopsit cu o banchiza de 15 cm de gheata grosime, iar noi cu apa.

Joi a fost ziua in care exasperata de cata apa incepuse sa se adune pe terasa, mi-am suflecat mainile, mi-am pus cizmele in picioare, haina muncitoreasca, ochelarii de soare, am deschis geamul, am turnat oale de apa fierbinte, vreo trei kile de sare si m-am apucat constiincioasa cu ciocanelul in stratul de gheata. Cam asa se prezenta situatia in momentul in care m-am apucat de treaba: Si pe landscape: Si detaliu: Patru ore mai tarziu, reusisem sa dau gheata de pe aproximativ trei metri de pervaz. Mainile nu mi le mai simteam, parul era ud de la cata apa cazuse in capul meu, ochii, desi protejati de ochelarii de soare gen libelula ma usturau de cata sare imi sarise in ei. Moment in care am spus stop, si am incercat sa inchid mastodontul de geam. Care de la cat a stat deschis a inghetat si nu a mai vrut sa se inchida. In fine, nu mai detaliez, am reusit sa inchidem si geamul dupa inca o ora, realizand cu dezolare, ca tot ce am facut a fost in van, ca deja stratul de gheata incepuse sa se refaca cu puteri sporite pe pervazul meu proaspat curatat.

Prima serie de gheata: A doua serie de gheata: Turturii. Un element care nu trebuie sa lipseasca din chiuveta nimanui. Alaturi de oala in care am facut pudding de la Dr Oetker: A doua zi era identic si la fel, parca nici nu as fi muncit ca papagalul cu o zi in urma. Plus de asta, geamurile erau pline de stropi albi, patternuri facute de la datul meu cu ciocanul in gheata semi-topita de sare.

Un mic pod de gheata: In plus, bomboana pe coliva, mai rasarise si un turture care se tinea intr-un fir de plasa, plasa distrusa de mine cu o zi in urma, tot din cauza ghetii. Turturele a crescut sustinut pana sambata seara, cand intr-un final previzibil, dupa ce a ajuns aproape cat geamul de lung, firul de plasa nu a mai putut sustine greutatea si s-a dus la vale. Iata-l in centrul imaginii (il am si filmat balanganindu-se, dar am zis sa nu exagerez prea mult cu postul asta, si-asa si mie mi se pare SF): Alte formatiuni ciudate, rasarite dupa munca lui Manole de joi: Si o perdeluta delicata de turturi: Si inca o perdeluta delicata: Si faimosul burlan: Dupa cum se poate vedea de mai sus, burlanul este in continuare acoperit, pe toata lungimea lui de zece metri, sper doar sa se tina bine pe picioare si sa nu plece spre casa vecina de la atata greutate, ca altfel am incurcat-o ca sa zic asa. Nu eu personal, dar oricum. Nu credeam ca o sa ajung sa ma bucur ca vad ploaie, dar chiar ma bucur numai cand ma gandesc la cate tone de gheata se duc pe apa sambetei de pe acoperis. In balcon, din zapada adunata, am improvizat un om de zapada, cel mai rezistent din cati am vazut eu pana acum. Are aproape doua saptamani, si nu si-a pierdut decat ochii deocamdata: Si la final, un David adaptat celor cinci ore in care a stat geamul deschis: Acum ploaia s-a transformat in ninsoare. Stiam ca ne ocoleste codul ala colorat. Cand se termina? Eu zic asa: AMR 28 de zile si vine baba mea. Cinspe grade, cer prea mult?