War zone

Copilul mic e in razboi cu noi, cu ideea de somn, cu patul propriu, cu camera, cu canapeaua, cu fotoliul, chiar si cu bratele noastre. Urla noaptea ca apucatul daca nu il iei din pat, urla dupa aia ca de ce l-ai luat din pat, urla ca de ce nu te asezi cu el, dupa care urla ca de ce te-ai asezat. Se freaca, se agita, se intoarce, se frichineste, te loveste cu mainile, te impinge dupa care te trage. E un te iubesc dar te urasc continuu. Sculatul din ora in ora a devenit un obicei, nervii nostri sunt intinsi la maxim, cred ca pot fi folositi la o vioara sau un violoncel.

Iar pardalnicul, nenorocitul de dinte care cauzeaza tot acest comportament animalic nocturn al lui David nu mai vrea sa iasa. Gingia este super umflata, rosie, iar pe sub ea se iteste un dinte imens, dar care refuza cu incapatanare sa scoata capul in lume. Si ne terorizeaza pe noi, mintile noastre, somnul nostru si tihna noastra.

Intrebare

A comandat cineva vreodata de la Coca Zaboloteanu? sau de la Chou Chou? pe mine fetele de la Chou Chou m-au terminat cu modelele pe care le au! Iata cateva exemple:

De la tenis

Cu intarziere, dar mai bine mai tarziu decat mai devreme. Ca abia acum am intrat in posesia fotografiilor. Deci, la Cupa Davis s-au intamplat pe scurt urmatoarele:

Chiti a dormit Mami si-a mai tinut puiul in brate printre picaturi: David a fluturat steagul: Si Romania a castigat: Ne vedem in septembrie la Romania - Ecuador!

Briefing saptamanal

David a invatat sa faca "Baauuuuuuuu". Se ascunde in spatele ecranului de laptop si apare cand in dreapta cand in stanga, cu un zambet ghidus intiparit pe fata si scoate cate un "Beuuuuuuu!".

David este gelos si posesiv. Daca o vede pe sora-sa in bratele mele sau ale lui Radu, imediat intrerupe orice activitate, maraie si se napusteste aspura noastra. Isi face loc cum stie el mai bine, dupa care isi cuibareste capul in poalele noastre si se gudura ca un motan care toarce. Cu sunetele aferente.

David a invatat sa sufle in trompetele din alea pentru petrecere. Prima data cand a facut asta, pe langa faptul ca am tresarit toti, ca nu ne asteptam, am vazut in privirea lui ceva de genul "Bai, cat de desptept sunt!"

David a inceput sa prinda gustul hoinarelilor, dar doar atunci cand are un punct de destinatie solid, de preferinta bratele unuia dintre noi. Deja face de unul singur si cate 12 pasi, mai nesiguri, mai tremurati, mai turmentati dar din ce in ce mai hotarati.

David are comportament de catel. Roade tot, de la lemn la mingii, si trebuie sa fim mereu ochii ca pe butelie, pentru ca in secunde jumuleste un animal de plus, sau jupoaie o minge din burete si umple totul de diverse. In continuare, admiram dexteritatea cu care elimina din gura tot ce nu e comestibil.

David este in acelasi timp foarte intelegator, si de fiecare data cand ii cerem sa ne dea ceva, se executa cu maxima rapiditate. Mai mult, daca gaseste o scama sau o mizerie pe jos, o ia in mana, o intinde spre noi si semnalizeaza vocal sa ridicam deseul si sa il ducem unde ii este locul.

In continuare, nu ma pot opri din minunat de cat de hlizit este si de iubaret. Rade spumos, cu un ras cristalin, molipsitor, si iubeste cu pasiune, strangandu-te cu toata puterea lui de pisoi si mozolindu-te pana nu mai poti.

Adictii

Ma numesc Bogdana si sunt dependenta de I-phone. Apropos, exista vreun "dependentii de I-phone anonimi"?

Realizasem eu asta inca de pe vremea cand il aveam. Numai ca, la fel cum e in fiecare caz de dependenta, sevrajul este nasol. Saptamana trecuta al meu telefon a "crapat". Nu stiu cum, de ce, dar astept verdictul celor din service. Mai e recuperabil, nu mai e, mai sunt recuperabile datele de pe el, nu mai sunt?

Eu in schimb, il caut. Ma uit prin geanta, imi pipai buzunarele de la blugi, ma mai uit dupa el prin casa. Ma furnica degetele sa dau un slide to unlock, sa verific un mail, vremea in bucuresti in urmatoarele ore, alertele accu, vremea in belek (da, faceam asta zilnic!), facebooku'. Sa imi ingrijesc pestisorii din acvariu, sa le dau de mancare la pestisori. Sa ii dau drumul lui chiti la angelina balerina si la radio. sa intru pe skype sa vorbesc cu raluca, o data la cateva luni. sa intru pe bloguri. Nu puteam sa imi dau drumul la calculator? Nu aveam timp? ce mai conta? aveam i-phone-ul. Un post scurt pe blog, direct de pe telefon, atat cat sa se stie ca suntem ok cu totii. Un comentariu care nu sufera amanare. Un raspuns la mail care nu asteapta sa deschid eu laptopul. un mms trimis catre Radu, ca sa anuntam vreo realizare/mutra/boacana/tinuta a unuia din cei doi copii. Un update la aplicatii? Un citat profund. Sau pur si simplu slide to unlock si lock back. Doar asa, de fason.

Nu va luati i-Phone. Da dependenta!

Pe scurt

Suntem bine, insa nu avem timp deloc. Eu m-am reintors partial la treaba, si am un ditamai proiectul frumos de care sa ma ocup. E tare bine, insa as putea compara intoarcerea cu iesirea din hibernare a unei ursoaice. Inca ma simt amortita, ma misc mai greu, conexiunile se fac mai incet, dar nu am de ce sa ma plang, ca este exact ce imi trebuia acum.

David a inceput sa isi dea drumul, catinel, catinel, cate opt noua pasi, dupa care plonjeaza in cele mai apropiate brate. Daca nu vrea ceva da din cap cu energie, de zici ca e rocker. De vorbit nimic. Vocifereaza de mama focului, isi arata caracterul de taur din ce in ce mai mult.

Chiti a devenit o balerina adevarata, am vazut-o la lectia deschisa pe care a avut-o saptamana trecuta si m-a impresionat. E frumoasa, delicata (desi in restul timpului asta e un epitet care nu o caracterizeaza absolut deloc, fiind chiar baietoasa) si gratioasa. Altfel, isi scoate si ea ori de cate ori are ocazia caracterul de capricorn, fiind cel putin la fel de capoasa ca si David, daca nu si mai si.

Cum se joaca David cu o jucarie, instantaneu simte si ea o nevoie acuta sa se joace cu aceeasi jucarie. Drept urmare i-o smulge din mana. Consecintele sunt evidente. Noi ajungem sa ne punem mainile la urechi, atat de mare e nivelul decibelilor. Incercam insa sa "modelam"acest comportament. Sper sa avem si succes.

Una peste alta, e distractie mare la noi in casa. Urlete la maxim dar ne-am obisnuit. Asta pe foarte scurt. Am mai zis, timpul nu imi e prieten foarte apropiat zilele astea...

Conflictuale

Suntem suma tuturor lucrurilor pe care le-am intreprins vreodata. A tuturor alegerilor facute de-a lungul vietii. In acelasi timp, insa, suntem suma tuturor mostenirilor lasate de ai nostri parinti. A tuturor tarelor, convingerilor, parerilor, fricilor, tabuurilor lor. Unii dintre noi nici macar nu ajung sa realizeze intr-o viata de om cata influenta au aceste lucruri asupra noastra. Altii le vad dar refuza sa le accepte. Sau le ignora. Altii se lupta cu ele. Incearca sa scape cu mai mult sau mai putin succes.

 

Pentru ca unii parinti nu pot, nu vor sa ne dea drumul. Mai mult, refuza sa accepte anumite realitati, evidente. Refuza sa accepte ca la randul lor, copiii lor au ajuns oameni maturi, care iau decizii, uneori mult mai dificile decat deciziile pe care le-au luat ei la varste asemanatoare, in momente similare.  Refuza sa inteleaga ca acum totul altfel decat era pe vremea lor, ca lucrurile se schimba, evolueaza chiar daca uneori nu in directia cea mai buna. Parintii uita cum era cand au fost ei copii, cum era cand erau ei in locul nostru si parintii se transforma odata cu trecerea timpului in niste copii rasfatati, carora nu li se poate spune nimic, pentru ca imediat le sunt lezate in mod iremediabil sentimentele. Si asa ajung proprii lor copii sa se incarce, de cele mai multe ori negativ, cu lucruri pe care ar vrea sa le spuna, lucruri care le stau pe limba, dar pe care nu le pot spune, pentru ca ranesc. In ochii parintilor devin nerecunoscatori, care nu isi dau seama ca parintii fac totul pentru copii, totul de dragul lor, pentru binele lor. Toti parintii sunt asa! Oare de ce?

 

Si oare suntem datori moral sa nu spunem absolut nimic niciodata de teama de a rani niste sentimente care nu sunt altceva decat orgolii uneori mai mici, alteori uriase? Suntem datori sa fim profund recunoscatori in fiecare clipa, dar nu in felul nostru ci in felul in care ne este cerut, chiar daca asta inseamna sa ne calcam pe linistea proprie, pe suflet, pe convingerile noastre? Suntem oare datori sa ne jucam pana la capat rolul de copilasi care nu sunt in stare niciodata sa ia decizii mature, care nu au nici un cuvant de spus pentru ca nu au experienta necesara, varsta necesara, pozitia necesara, etc? Nu avem dreptul de a creste? Si, mai rau, oare ii vom chinui la fel la randul nostru pe ai nostri copii?

 

Mi-e greu sa cred. Mi-e greu sa cred ca iubirea poate fi uneori atat de perversa, incat sa refuzi sa vezi niste realitati si sa le iei exact asa cum sunt, nu cu interpretari, scenarii rasucite exact asa cum ai tu chef ca sa iesi tu mereu victima, iar copiii mereu indatorati pentru sacrificiile facute mai mult sau mai putin in numele lor, desi acestia nici macar nu le-au cerut. Si sa ajungi sa iti ranesti copiii, pe care ii iubesti mai mult ca orice pe lume.

Intepaturi neasteptate

Aseara ne-am dus intr-o vizita fulger la Medlife. De ce? Ca sa ii fac carliontatei vaccinul anti varicela. De ce? Pentru ca miercuri a intrat timp de o ora in contact cu o fetita care joi s-a trezit dimineata plina de bube. De ce sa ii fac vaccinul? Pentru ca peste doua saptamani si un pic noi plecam in vacanta, in Turcia. Adica riscam sa o facem lata, si sa ne trezim in ziua plecarii cu o carliontata dalmatiana. Asa macar am minimizat cat am putut riscurile.

Deci doua saptamani stam si asteptam infrigurati decizia bubelor. Mai vin sau nu mai vin? Sa speram ca nu in. Contactul fizic nu prea a existat intre ele, nici expunerea nu a fost de lunga durata si plus de asta am facut vaccinul in primele 36 de ore, ceea ce ne da sanse ca organismul sa inceapa sa produca anticorpi in timp util

Deci doua saptamani ne tinem departe de lume, nu de alta, dar inclusiv in perioada de incubatie boala este contagioasa, atata doar ca nimeni nu stie ca exista sau nu boala.

Nu e nimic grav stiu asta pentru ca vacanta de iarna din a 12a eu mi-am petrecut-o acasa, plina de bube, ideea e ca ma umple de draci faptul ca exista sansa sa imi ruineze prima vacanta adevarata in patru. Mda....

Call me... Fulga

Dupa ce de aproximativ o luna imi aud din toate directiile toate sfaturile binevoitoare legate de alaptatul peste un an, azi dimineata, stand in biroul doctoritei mele oreliste, care incerca sa imi scrie o reteta pentru puroiul din sinusurile mele, m-am trezit ca adaug pe post de codita la anuntul "vezi ce imi dai ca inca alaptez" un text care suna cam asa "da, stiu are un an, dar am de gand sa ii dau cat o vrea el". La care saraca femeie a batut un pic in defensiva si mi-a zis ca s-a uitat la mine nu cu repros, ci cu gandul ca "ce sa imi dea sa nu afecteze laptele, ca fii-sa s-a intarcat din cauza zinnatului si nu vrea sa patesc la fel ca ea".

Si atunci am realizat ca a fost prima persoana care nu m-a luat ca de ce, ca cum, ca cat si alte ca, ca, ca.... Pentru ca, si aici incep sa citez:

• dar cat ai de gand sa ii mai dai? - cat o mai vrea, na!
• dar tu crezi ca mai este bun? - daaaahh!
• dar tu crezi ca e bine pentru el asa mult?
• la varsta asta inca mai alaptezi? - a cui? a lui sau a mea?
• inteleg sa ii mai dai, dar cinci mese??? - ii dau cate vrea!
• are un an, nu mai are nici o valoare... - ahaaaa, deci si eu care nu stiam, ca la fix un an, laptele meu devine apa chioara.

Si asa, am realizat ca m-am acrit de la atatea intrebari stupide, mare parte din ele venind de la .... doctori.

Si ca fapt divers, stateam acum vreo doua zile si faceam o statistica pe ultimul an si am realizat ca fii-miu a baut de la mine aproximativ 400 de litri de lapte. Call me Fulga :)

Din categoria grea

Daca vreti sa fiti socati si sa ramaneti socati pe vecie, uitati-va la aceasta emisiune: Toddlers and tiaras. O puteti vedea pe Discovery Travel and Living. Si stau si ma intreb, care cruzime este mai mare? Sa iti bati copilul si sa ai un comportament violent fata de el sau sub masca grijii si dragostei sa ii distrugi pe vecie copilaria, inima si sufletul obligandu-l sa participe la asemenea parade ale prostului gust? Unde este limita? Pentru ca eu nu vad nici o diferenta.

De voie, de nevoie

In curand vom iesi in premiera, in patru din tara. Cu avionul. Motiv pentru care gandurile care imi populeaza creierul in momentul asta nu fac referire decat la bagaje. Ganduri care incet incet se transforma in niste mici cosmare. Drept pentru care saptamana asta organizez rehearsal la facut bagaje. Ca sa ajung totusi sa plec cu un numar decent de bagaje, un numar decent de kilograme bagate in ele, si mai mult, sa plecam si cu altceva decat cu hainele pe noi (si aici ma refer la mine si la Ubi).

Deci orice experienta anterioara, pozitiva sau negativa a celor care au in posesie mai mult de doi copii si au plecat cu constrangerile de rigoare ale liniilor aeriene si cu mintea inca prezenta acolo unde trebuie este mai mult decat binevenita. Iar pentru cei care au de gand sa se imbarce intr-o asemenea misiune nebuneasca intr-un viitor apropiat, promit ca ofer consultanta de specialitate.

La un an...

• Bulina mananca 5 (cinci) mese de san. Una dimineata, una pe la 5 dupa amiaza, una seara la nani-nani si doua noaptea. Plus alte trei mese de mancare. Diverse. Acum eu ma gandesc ca totusi poate ar trebui sa o mai rarim cu mesele astea. Nu de alta, dar ma-sa si cu ta-su au bilete la U2 in septembrie. La Bruxelles.
• Bulina nu vrea sa se atinga de fructe. Parca le simte de cand i le pun in fata, ca nu deschide gura. El care baga orice (si aici, cand ma refer la orice, chiar inseamna orice) in gura, la fructe are un al saselea simt, care ii spune: "Frate, asta incearca sa te fraiereasca, sigilileaza intrarea principala". Daca piticul respectiv mai da gres (caci se mai intampla si asta din an in Paste), fructul nimereste gura, este plimbat juma de minut, dupa care de cele mai multe ori este ejectat cu o miscare eleganta a buzelor. Acum eu sunt de parere sa las copilul sa manance ce vrea, dar chiar deloc fructe???? Vitamine de unde isi mai ia?
• Bulina nu spune mama. Desi se manifesta cel putin frenetic in momentul in care ma vede, dupa o lipsa de cateva ore, ceea ce in mod evident inseamna ca am o valoare certa in ochii, mintea si sufletul lui, totusi nu vrea sa ma si apeleze. Si spun ca nu vrea, pentru ca a tot spus mama timp de vreo doua saptamani. Si-o fi zis in sinea lui ca daca tot sunt available 24 hrs a day, la ce bun sa ma mai si strige, nu?
• Bulina isi adora sora. Este atat de fericit cand o vede, incat isi ia zborul la propriu din locul in care se afla in momentul in care sora sa intra in raza vizuala. Chiuie, tipa, rade zgomots, cu ochii, cu gura, da din maini, se agita. E un spectacol sa il privesti.

Povestea unei manute pierdute

Sentimentul de guilt este uneori puternic la mine. Mi se umezesc ochii si multumesc cerului de fiecare data pentru cei doi copii sanatosi ai mei. Ma trezesc uneori speriata ca poate li s-ar putea intampla ceva. Ma gandesc mai departe cum as putea trai, ce as face si imi vine sa innebunesc numai la ideea ca unul dintre ei ar putea avea vreodata o problema de sanatate mai serioasa. Si dupa aia vin in contact cu cazuri, cum este cel al Ioanei, si ma inchin in fata parintilor ei, pentru puterea de care dau dovada, si imi dau seama cat de putin avem nevoie pentru a fi cu adevarat fericiti si multumiti. Iata povestea incredibila si cutremuratoare a unui inger de fetita.

Prima intalnire a mamicii cu fetita: "Copilul asta are o problema... Nu are o mana". Acestea au fost cuvintele medicului neonatolog Toma de la Maternitatea Giulesti. Sec, fara compasiune, fara o pregatire, cat de cat, a mamei pentru cutremuratoarea veste. Ioana Maria s-a nascut fara antebratul si mana dreapta. Mai precis, conform Scrisorii Medicale din data de 15/07/2008, "Agenezia jumatatii distale antebrat si mana dreapta".

Dupa ce ne-am venit in fire, dupa ce am inceput sa acceptam ideea, am cautat sa vedem ce s-a intamplat. Primisem deja o "explicatie avizata" de la acelasi neonatolog, care a concluzionat (pe ce baze?) ca de vina sunt genele noastre: "Toti copiii vostri vor avea malformatia asta, pentru ca se transmite autozomal dominant".

Cuvinte adresate taios, ca o sentinta irevocabila, la doar doua ore dupa nastere, unor parintii socati care nici macar nu intelegeau prea bine ce se intampla. In consecinta, a fost efectuat testul genetic. A iesit negativ. Nici Ioana Maria si nici noi nu prezentam anomalii genetice. Nimeni din familiile noastre nu prezinta vreo malformatie de felul acesta, deci nu se putea transmite autozomal dominant. Atunci, ce s-a intamplat cu manuta fetitei noastre?

Se poate pretinde personalului medical, care adesea lucreaza in conditii de stres foarte mare, sa gaseasca resurse de umanitate intotdeauna si pentru toti pacienti? Astfel, poate ca ar trebui ca maternitatile sa aiba psihologi specializaţi care sa pregateasca atat pacientele cat si familia in situatiile speciale.

Posibilele cauze pentru acest diagnostic ar fi legate de o substanta chimica (medicament), un virus sau de o brida (banda) amniotica ce ar fi impiedicat dezvoltarea normala a mainii. In unanimitate medicii din strainatate au concluzionat ca este vorba despre o banda amniotica ce a intervenit asupra manutei inainte de 4 luni de sarcina. Dupa aceasta data, trauma fizica generata de amputarea manutei ar fi dus la deces. In cazul nostru, mama Ioanei Maria a facut nu mai putin de 8 ecografii la medicul care a supravegheat sarcina. Aproape toate au fost efectuate la cabinetul particular al Doctorului Marcel Moisa. Cabinetul Medical Individual de Ginecologie al Domnului Doctor Marcel Moisa, este situat in Bucuresti pe Strada Atelierului nr 22 (zona Gara de Nord). Desigur ca, in plus, mama copilului a facut si faimoasa ecografie de vizualizare a morfologiei fetale (3D), in care au fost masurate si comparate toate segmentele corpului. Acest lucru s-a intamplat la Maternitatea Filantropia sub parafa medicului Valentin Varlas. Si, totul a fost in parametri normali.

Cum am fi putut pune la indoiala rezolutiile unor specialisti? Dupa ce norme? Si, totusi, iata ca increderea ne-a fost inselata. Ce ar fi trebuit sa facem? Ar fi trebuit sa cerem imperios sa ni se explice pas cu pas tot ceea ce se intampla si sa solicitam refacerea procedurii ori de cate ori ceva ni s-ar fi parut in neregula ori nu am fi inteles despre ce este vorba.

Pe langa pozitionarea fatului si bataile inimii, medicul care efectueaza ecografia are posibilitatea (si datoria) ca pe parcursul procedurii medicale, sa observe eventuale anomalii. De aici incepe alta poveste. Descoperite la timp, aceste probleme ar fi avut sanse de remediere in proportie de 100%. Nu in Romania, desigur. In fapt aceasta este marea noastra durere. Cu un plus de atentie din partea medicilor, nu ati mai fi ajuns sa cititi aceste randuri si Ioana ar fi fost un copil perfect sanatos. Poate ca aceasta poveste nu este la voia intamplarii...Dumnezeu stie.

In mod normal, monitorizarea corecta a sarcinii ar trebui sa apartina exclusiv personalului medical specializat. Totusi, cum, in Romania, lucrurile sunt de regula diferite de ceea ce se intampla in tarile civilizate, in acest caz actul medical trebuie verificat in mod constant de catre beneficiar/pacient.

In alte tari (SUA, Australia, Franta, Germania) situatiile de acest gen pot aparea. Urmarile acestora sunt insa departe de a putea fi comparate cu cele din Romania. Citez in sustinerea acestei idei un medic din Australia, Sean Nicklin - „ se intampla astfel de lucruri si aici (in Australia), insa aici se plateste cu cariera sau cu libertatea...” Ce este de facut? In aceasta situatie am fost de acord cu decizia medicilor din Australia. Acestia ne-au sugerat ca doi ani sa nu efectuam nici o interventie asupra mainii fetitei. Dupa acesti ani, odata cu inovatiile sau inventiile din medicina, sa alegem ceea ce este mai putin traumatizant pentru ea. In acest moment, proteza bionica ar fi cea mai potrivita. Pretul acestei proteze, aplicarea, tratamentul de dupa aplicare si consilierea pentru integrarea in societate a Ioanei, in bune co nditii sunt niste lucruri care efectiv ne depasesc financiar. Aici, interventia fiecaruia dintre Dumneavoastra ne poate ajuta sa ii oferim Ioanei un viitor altfel. Orice donatie, oricat de mica, este un pas spre mai bine pentru Ioana." Mai este ceva de spus oare? Haideti sa fim oameni.

Mai multe informatii aveti pe site-ul Ioanei: Help Ioana , iar cel mai rapid donatii puteti face dand un simplu telefon: 0900 900 547 pentru 10 euro

Pentru donatii prin cont, accesati pagina de ajutor: http://helpioana.com/ro/ajutor

Cei doi