S-a vazut.

Echipa baietilor conduce cu o majoritate de doi plus unu in fata echipei fetelor. Mai raman vreo 10 % de confirmat pana la 100%, la morfologia de 22 de saptamani.

Cioc cioc, e cineva acolo?

Ieri, pe la ceas de seara, am primit primul semn mai categoric de la colocatar(a). Trei batai, clare, hotarate, semn ca "vezi ca sunt aici, da? Am crescut si uite tot asa o sa fac de acum inainte, pana m-oi tine in brate peste cateva luni". La fix 16 saptamani.

Mda...

La o saptamana de la tragedie, deja stirea e undeva spre finalul jurnalului. Pe siteurile de stiri, alea mobile, a ajuns chiar si pe pagina a doua a titlurilor. Semn ca incet incet se depune praful si se asterne linistea. Dupa ce saptamana trecuta televiziunile ne puneau din minut in minut sa ne adunam sa stingem luminile sa ridicam baloane la cer samd, acum totul s-a calmat. Se poate spune ca televiziunile chiar sunt o putere. Si chiar o "vulnerabilitate", dupa exprimarea plastica a prezidentialilor. Norocul lor insa, ca sunt departe de a atenta la siguranta statului de drept. Si asta pentru simplul motiv ca televiziunile si mass media in general nu sunt deloc consecventi. Si nici loiali. Si e pacat. Ca se pot rasturna muntii cu puterea aia!

Blog in doliu

Cam asa ne simtim in clipele astea, cum arata din acest moment blogul. Personal, ma trezesc dimineata si mi se pare ca am visat urat, insa curand realizez ca nu a fost nici un vis. Lumea s-a schimbat dupa luni seara. Si nu exagerez deloc.

Exista totusi un om

Nu am vrut sa scriu acest post. Din foarte multe motive. Unul foarte important este acela ca nu stiu, de fapt nu pot, sa scriu “echilibrat”, pentru publicul larg. De felul meu sunt foarte direct si radical si asta nu cred ca e tocmai ok pentru un “Jurnal din burtica”.

Rugamintile Bogdanei, starile si intamplarile ultimelor zile m-au convins, intr-un final.

Sunt foarte multe lucruri pe care as vrea sa le spun. In aceste momente sunt foarte trist si poate in egala masura furios. Despre motivele tristetii nu cred, de fapt nu pot sa vorbesc prea mult. Despre furie insa, da. Sunt furios pe sistem, sunt furios pe acesti monstrii (nu oameni) care conduc aceasta tara, sunt furios pe mass media din Romania, sunt furios pe mine pentru ca nu pot face, nu pot schimba mare lucru, pentru ca nu am reusit sa fac aproape nimic in ideea de a schimba ceva din anomarlitatea in care se afla societatea noastra, tara noastra.

Astazi am fost in Bucuresti. Unul din lucrurile pe care mi l-am propus sa-l fac a fost acela de a aprinde o lumanare acolo unde s-au stins acei bebelusi. Am ajuns la maternitate in jurul orei 13.30 si m-am indreptat spre micul altar aflat la intrarea principala a maternitatii Giulesti. Am fost de la bun inceput oarecum surprins de multimea de masini (cred ca erau mai mult de 10) ale tuturor televiziunilor importante din Romania. Surpiza a fost mai mare cand am ajuns la micul altar improvizat. Acolo la o distanta de aproximativ 2m se aflau multe, foarte multe aparate de fotografiat si camera de filmat, toate fixate pe trepied si indreptate catre zidul maternitatii.

In momentul in care m-am aplecat sa aprind lumanarea in jurul meu au inceput sa zumzaie si sa tacane aparatele de fotografiat si filmat. Initial nu m-a deranjat acest lucru, dar apoi insistenta fotografilor a crescut, s-au apropiat, au schimbat pozitiile… M-am ridicat si i-am rugat respectuos sa nu ma mai fotogrfieze pentru ca nu doresc acest lucru si nu cred ca este tocmai potrivit. Unul din ei mi-a replicat ca isi fac doar meseria. Probabil ca avea dreptate…. Eu am scapat in momentul in care a sosit o alta persoana la locul cu pricina.

Plecand de acolo nu am putut sa nu observ o alta scena. O tanara reporterita, foarte bine machiata si cu o fusta foarte scurta si-a luat pozitia de transmisie de la fata locului, in dreapta zonei in care erau aprinse lumanari, depuse flori, mesaje si jucarii. Un poate si mai tanar cameraman incerca sa o aseze in cadru si ii explica, citez “cea mai buna salata pentru mine este o ceafa de porc, asta ar trebui sa mananci si tu…..” Ceilalti de la celelalte televiziuni urmareau si ei desfarurarea evenimentelor si se amuzau de conversatia celor doi.

Am plecat de acolo gandindu-ma la replica pe care am primit-o atunci cand am cerut sa nu mai fiu fotografiat….asa e, ei isi faceau meseria……pana la urma toate televiziunile si-au facut meseria (era sa scriu din greseala datoria) in ultimele zile. Intreaga mass media din Romania si-a facut meseria in ultimii ani…..de fapt anormalitatea zilelor de acum este strans legata de acest lucru.

Ma opresc aici, despre sistem, despre monstrii din fruntea tarii, despre tragediile de care EI sunt direct raspunzatori am putea discuta foarte mult. Eu incepand de azi mi-am propus sa nu mai discut. O sa incerc doar sa fac lucruri…atat cat pot.

La final un singur lucru:

Multumiri si respect tuturor salvatorilor …pompieri, jandarmi, politisti, medici, angajati ISU, romani, palestinieni, israelieni….respect domnului pompier, OM in primul rand, singurul OM care si-a cerut scuze pentru faptul ca nu a reusit sa salveze toti bebelusii ………!!!

Miracole

In 1985, un cutremur de 8,1 pe scara Richter lovea Mexico City, urmat de o replica de 7,5 pe Richter, la nici 24 de ore mai tarziu. 10000 de victime, peste 30000 de raniti si 100000 de oameni ramasi pe strazi. Cteva sute de cladiri au fost transformate in ruine, printre care si doua spitale, cele mai importante din Mexico City: Juarez Hospital si General Hospital.

Care e legatura cu maternitatea noastra? Eh, acolo, in Mexic s-a intamplat un miracol. La peste sapte zile de la cutremur, 16 bebelusi nou nascuti au fost descoperiti, vii, si unii dintre ei nevatamati. Doua zile mai tarziu, au mai fost gasiti inca doi, la fel de vii si la General Hospital. Ce s-a intamplat? Cum de au reusit acei nou nascuti sa supravietuiasca timp de 7-9 zile, fara hrana, fara lichide, fara suport medical, unii raniti, printre daramaturi? Au fost subiect de studiu pentru stiinta. La propriu, si singura explicatie gasita, a fost ca in cazuri extreme de supravietuire, ei au capacitatea de a intra intr-o stare asemanatoare hibernarii, conservandu-si energia pentru sustinerea functiilor vitale.


Sunt mici, dar au o putere extraordinara. Imi amintesc cum ii vedeam in incubatoare, miscandu-se, dand din manute, din picioruse, unii scancind in somn, gangurind, facand tot ceea ce face un bebelus normal. Nu pot decat sa sper ca vor gasi acea putere pe care au gasit-o acum 25 de ani alti bebelusi, si vor supravietui acestor grele incercari. Noua nu ne ramane decat sa ne rugam, sa avem si noi parte de miracole ca si mexicanii.

Si sa ne rugam de asemenea, ca BOR sa treaca peste obtuzitatea unor reguli stupide si cretine, si sa faca ceea ce ar trebui sa faca din prima clipa. Sa ofere alinare unor parinti, nu sa le tranteasca usa in nas ca ultimilor oameni.

Scrieti!

Scrieti! Scrieti ca va doare, scrieti ca va revoltati. Scrieti despre durere, furie, deznadejde, neputinta. Chiar daca nu o puteti face, stiu ca un efort mic va arata ca suntem, ca existam si mai mult ca avem niste drepturi. Vom arata ca suntem alaturi ca suntem uniti.

Scrieti ca sa fim cititi Poate dupa aceea vom fi si auziti. Si poate dupa aceea se va schimba ceva. Oricare dintre noi puteam fi in locul celor 22 de parinti. De ce sa ajungem sa consideram nasterea copiilor nostri o ruleta ruseasca?

In doliu

Imi vin greu cuvintele. Durerea e atat de mare incat o resimt la nivel fizic. E atat de puternica si de personala incat e insuportabila. Incerc de aseara sa imi revin, sa imi pun psihicul la treaba, sa trec peste, dar imi este aproape imposibil. Sunt aproape clipa de clipa cu lacrimi in ochi si mi se rupe sufletul in doua. In trei, in infinite parti.

Am fost acolo. Stiu sala aia ca pe buzunarele mele. Acolo au stat timp de cinci zile ambii mei copii. Stiu, nu e mult, dar sunt niste experiente indeajuns cat pentru o viata. Acolo l-am vazut prima data pe David. Acolo, disperata am ajuns cautandu-o pe Chiti, in a doua zi a ei de viata, stiind-o in sala de "normoponderali". Amandoi s-au nascut cu cezariene de urgenta, la fix 37 de saptamani. Nu au fost prematuri, ci "dismaturi". Asa mi s-a spus la fiecare dintre ei. Startul fiecaruia a fost mai dificil, desi cu note mari Apgar, 9 respectiv 10, au intampinat probleme, si au avut nevoie de clopot si de perfuzii. Nu erau niste slabanogi, au avut pe rand 2750 si 2950 la nastere. Dar totusi, 37 de saptamani nu inseamna 40 de saptamani si asta s-a vazut in primele zile de viata.

Ceea ce am vazut acolo, in cele zece zile adunate, dupa cum spuneam, mi-a ajuns pentru o viata. Copii nascuti la douazeci si ceva de saptamani, de 800 de grame sau de un kil si un pic, conectati la toate aparatele posibile, intubati, perfuzati. Voi aveti idee cat de mic poate fi un tub de intubare? Sau un ac de perfuzie? Aveau aparate care monitorizau cantitatile perfuzate la unii dintre ei. 5 mililitri la 24 de ore. Va dati seama de cantitati? Stiti cat de infim este un bebelus de 800 de grame? Aia este o sala dureroasa. Sa fii mama unui asemenea copil, si esti supraom. Este o sala a vietii, in care vezi niste mogaldete cum se lupta in fiecare secunda. Este o sala a mortii, pentru ca multi dintre ei chiar nu reusesc sa faca fata mediului. Cand am fost cu David, la interval de o zi au murit doi gemeni. Incredibil de micuti amandoi. David era un goliath pe langa ei. La propriu, pentru ca nu imi arde de glume acum. David era mare. Acolo se desfasoara, 24/24, niste drame incredibil de cuprins cu mintea umana. Acolo vezi viata, in cel mai pur sens al ei, cum se lupta in fiecare secunda. Acolo vezi cum unii oameni chiar se transforma in Dumnezei (si aici chiar nu spun nici o blasfemie), cand reusesc sa resusciteze un suflet de nici un kilogram. Sau se transforma in calai. Cum s-a intamplat ieri. Limita este atat de fina….

Este, sau mai bine zis era, o sala cum greu gasesti prin spitalele din Romania. La robinet curgea apa sperilizata. Curatenia era incredibila. Aparatura era incredibila. Era un cuib, un leagan in care aveai speranta. Cel putin asta era senzatia mea, de fiecare data cand intram acolo, cu toata ca trupurile micute si uneori agitate, deformate de atatea cabluri, fire si tuburi imi dadeau fiori de fiecare data cand le priveam. Sala aia era o lectie despre cum ar trebui sa arate o sala normala de terapie intensive in tara asta. Ce era dincolo de usa, era o alta discutie. Pe vremea cand am nascut-o pe Chiti, pe culoare se fuma fara nici o problema, chiar erau foarte nervosi ca nu mai pot face asta, deoarece urmau sa vina in vizita baroneasa si cu premierul de la vremea respectiva, Tariceanu. Atunci a fost o nebunie in spital, s-a renovat, s-au mutat mese, scaune, s-a sterilizat si in sfarsit nu s-a mai fumat. La David deja, trei ani mai tarziu, regulile erau mult mai stricte, usa nu se mai inchidea cu cheia ci cu cardul si nu oricine nu mai avea acces.

De fiecare data treceam printr-o serie de miniproceduri, pana sa ajung sa il iau pe David in brate, atunci cand am inceput sa il alaptez. De fapt si inainte, pentru ca deja ma conectasem la pompa spitalului, si din 3 in 3 ore, ma duceam la muls. Au fost poate printre cele mai grele zile. In fine, nu asta conteaza. Aveam halat, trebuia sa trec pe la spalat, dezinfectat si abia apoi la copil. Regulile erau foarte stricte.

Asistentele. Nu am ce sa le reprosez, decat poate o detasare, dar care cred ca e inevitabila, pentru ca altfel nu ai cum sa supravietuiesti intr-un asemenea mediu. Te duci cu capul la propriu, daca pui la inima fiecare caz. Ana Culcer mi-a spus odata cand plangeam moartea baietelului unor prieteni, ca si ea plange impreuna cu parintii, cu toata inima, fiecare suflet care se duce, dar ca trebuie in secunda urmatoare sa se ridice, ca mai sunt alti "n" care se bazeaza pe ea. O felicit ca poate, mie imi este incredibil de greu. Dar poate un asemenea mediu, la asta te duce pana la urma. Nu stiu, nu ma bag.

Ce vreau eu sa spun este ca nu inteleg. Pur si simplu nu inteleg. Si imi este extrem de usor sa dau vina pe sistem, pe Basescu, ca face de doi bani cadrele medicale si ii invita sa plece din tara, pe lipsa de bani samd. Ecel mai puternic semnal de alarma, ca asta s-a intamplat la cea mai sigura sectie din cel mai bun spital din tara asta. Asa era considerat. Daca copilul tau ajungea la Giulesti, inseamna ca era pe maini bune, ca avea un sansa. Sala aia era mandria spitalului. Toata lumea spunea asta. Si tocmai acolo s-a intamplat tragedia. Si este cumplit ca trebuie sa se intample asa ceva ca sa ne trezim la realitate. Sunt atat de legata de sala aia, de copii care au trecut pe acolo, incat durerea lor este si durerea mea.

Suntem alaturi de parinti, nu stiu prin ce trec si nici nu vreau sa stiu, dar imi pot imagina. Si este mai mult decat pot suporta, acum cel putin.

Sunt insarcinata iar. Stateam in cumpana, daca sa mergem spre privat, Medlife in speta, sau sa ramanem la batranul dar sigurul (cel putin asa credeam) Giulesti. In ultimele zile ma hotarasem in sinea mea sa merg tot pe mana Giulestiului. Ma gandeam ca a fost bine de fiecare data pentru copii, ca au avut parte de ce era mai bun in materie de ingrijire neonato. Restul chiar nu conta. Mizeria de pe holuri, lipsurile materiale, buzunarele burdusite. Chiar nu contau. Ca om, ca mama, ajungi sa rabzi aproape orice, atata timp cat ai convingerea ca pentru copil asa e cel mai bine. Cat de amarnic mi-a dovedit seara de ieri ca m-am inselat.

Nu stiu ce voi face in continuare. Nu stiu daca Giulestiul se va mai redeschide vreodata. Stiu doar ca oamenii care lucreaza acolo, medicii cel putin sunt niste oameni extraordinari. Sper doar ca aceasta tragedie nu va fi in van, si ca ceva se va schimba dupa acest moment de rascruce.

 

Nu mai stiu ce vroiam sa scriu, nu stiu daca am scris ceva normal. Sunt atat de tulburata, intristata si indurerata, cum nu imi amintesc sa fi fost vreodata in viata mea. Fara nici o exagerare. Si stiu doar ca nu mai vreau sa simt durerea asta. Si nu vreau sa o mai simta nimeni. Pentru ca este mai mult decat poate fi indurate, omeneste.

Gata

Diseara se va realiza marea intarcare. Mare pentru mine, ca aseara mi-a fost evident ca pentru el este cam totuna, cu sau fara. Plus de asta, m-a muscat atat de puternic dupa ce a adormit la san, ca niciodata tinandu-si falcile inclestate ca niste menghine, incat vrand nevrand mi-a mai transmis un mesaj: "mami, cam ajunge, nu te mai incapatana". Nici nu l-as mai lasa diseara, nu de alta dar am rani si urme inca vizibile.

Oricum are bratele lui Radu, pe care le prefera la orice ora din zi sau din noapte, treaz sau adormit, asa ca pentru el trecerea va fi neobservabila. Pentru mine in schimb nu mai e chiar asa usor. Dar ma bucur ca trecerea va fi lina si nu ii va fi lui greu.

Un an, trei luni, si treisprezece zile.

Microbista, caut echipa

Putini stiu ca in mine zace o mica maaaare microbista. Da, nu sunt din aia care isi da ochii peste cap a exasperare vecina cu disperarea cand aude cuvantul fotbal. Sunt una care si-ar lasa copiii pe mana bunicilor ca sa vada ca lumea un meci de champions league. Si care a mers pe stadioane, si include in vizitarea unui oras si vizitarea stadionului de acolo. De fapt, vara mi se pare cea mai anosta, ca nu sunt campionate, nu e UCL, nu e Primera, si nici Premier League si nici macar Serie A. Insa, cand din doi in doi ani timp de o luna am marathon de meciuri sunt in extaz.

Am fost caine. Poate o parte din mine inca mai este caine. E si normal. Insa mi-am incheiat socotelile cu clubul din Groapa. Le-am incheiat acum mai bine de un an, cand satula de atitia ani de "lasati-ne sa ne antrenam pentru Champions League" am zis gata, nu se mai poate. Numai vorbe goale, scandaluri, oameni de o calitate indoielnica (nu ca ar fi singurul club cu asa ceva, dar totusi, sa recunoastem ca aici era o adevarata "constelatie"), rezultate zero, ba chiar din ce in ce mai dezastruoase, batjocura, discoteci, mult blling, bling si putina munca. Am tinut cu ei mult peste douazeci de ani, mi-am luat numai glume pe coaja (asta ca sa fiu finuta), cu atat mai mult cu cat preferinta mea era deja umilinta suprema, avand in vedere ca sunt nascuta si am trait 20 de ani la doi pasi de Ghencea. Dar gata, i-am repudiat, i-am abandonat. Pe mine m-au pierdut. Cu toate astea simt ca am pierdut o parte din mine. Partea aia care punea pasiune si sarea pana la tavan la un gol in poarta Stelei. Ma uit cu un interes pur stiintific la meciuri acum si ma doare ca nu mai am cum sa ma bucur si pentru cine sa ma bucur.

Acum caut echipa, iar cautarea mea este cam sortita esecului, avand in vedere ce se intampla pe la noi. Am vrut sa trec in tabara dusmanului de moarte. Nici nu ar fi fost prea greu, dupa 20 de ani traiti si locuiti in Ghencea. Dar cum as putea? Sa plec de la gazarul sef si sa ma mut la oierul sef? Alta optiune nu prea mai am. Doar echipele din orasul leagan al meu, Cluj, dar acolo-s alte povesti. Deci, momentan caut echipa. Local, de preferinta. Una care sa nu dezamageasca. Nu in permanenta. Una cu valori. Valori pe teren dar mai important valori adanc inoculate si in comportamente. Asa, ca Milan. Sau ca Barca. Sau ca Manchester. Se poate si la noi? Ce ziceti?

David a reusit sa transforme orice masa intr-un eveniment cu rasturnari de situatie si finaluri care de care mai neasteptate. Din baietelul care devora fiecare masa, de nu aveam timp indeajuns sa duc lingurita la pahar, sa o umplu si sa ajung inapoi la gura lui, David s-a transformat intr-o mainutica urlatoare si neintelegatoare, care are nevoie de un adevarat show pus in scena si de cel putin inca doi participanti la masa ca sa inghita o amarata de lingurita. Cea mai nefericita victima este iaurtul, care era preferatul sau. Cu restul, mai treaca mearga. Dar la iaurt, parca isi scoate cornele de tauras, isi sigileaza buzele si incepe sa faca exact ca animalutul care ii caracterizeaza zodia. Totul asezonat spre final cu urlete si cu niste lacrimi mari de crocodil. Deja, am ajuns sa ne gandim cu groaza cand se apropie urmatoarea masa si sa rasuflam usurati si epuizati dupa alta masa. Speram sa nu se permanentizeze situatia, si sa nu devina un miorlait din ala care face figuri la orice masa.

Chiti este incredibil de curajoasa, s-a dat cu tiroliana de vreo patru ori, si s-ar mai fi dat, dar am zis ca ii ajunge totusi pentru prima experienta. Altfel, s-a obisnuit sa vina in fiecare dimineata si sa se bage in pat langa mine, noi reusind performanta de a dormi cate patru in acelasi pat. Asteptam nerabdatori sa vedem cum va fi in 5. Vineri noaptea cand a dat cu bum bum si piatra si viitura aia care a luat Sinaia la maturat, a tunat atat de tare incat nu a fost chip sa o facem sa inteleaga ca e doar o cearta intre doi nori mai hrapareti si a trebuit sa dorm cu ea. S-a lipit de mine si m-a intrebat de zeci de ori de ce se cearta norii intre ei si daca in fiecare noapte ploua.

In rest burta creste, acum arat de parca as fi inghitit o minge de baschet, detin o burta rotunda care iese brusc din peisaj. As pune poze, insa as vrea sa am si un cititor de carduri, ca sa le pot descarca. Pe celalalt l-a distrus David intr-una din mesele mentionate mai sus. Cam atat. Suntem la Sinaia, e bine, e soare in sfarsit si avem de gand sa mai stam cat putem de mult.

Revelatia

Decizia a venit in cel mai firesc mod cu putinta, urmare a avalansei din ultima saptamana.  Nu as fi avut cum sa impart 100 de locuri, atatea cate imi ofera cu zgarcenie blogger-ul la cate cereri am avut. Si nu am avut nici inima nici putere sa refuz vreuna. Si cum as fi putut, cand am primit atatea mesaje, atatea dovezi de prietenie, mai ales din partea unor persoane pe care nu le-am vazut vreodata in carne si oase. E greu sa exprim ce am simtit citind fiecare mesaj, multe din ele spunand ca ne devoreaza fiecare aparitie, altele ca am fost sursa de inspiratie si spatiu de informare atunci cand erau multe semne de intrebare. De o saptamana nu imi vine sa cred ca pana la urma un vis de al meu, acela de a ajuta si de a oferi macar si un pic de sprijin, nu numai ca a prins viata, dar a capatat si amploare.

Si, dupa cum spuneam, in cel mai firesc mod cu putinta a venit revelatia. Blogul acesta nu mai este doar al burticii, sau al meu sau al lui Ubi sau al celor doi zgubilitici, este in acelasi timp al vostru al tuturor. Si va multumesc inzecit, insutit, inmiit. Deci, ramanem publici. S-a decis.

Manifest impotriva ignorantei

Suntem in mijlocul unei saptamani importante. Saptamana Mondiala a Alaptarii. Si de aceea, avand in vedere ca 11 luni la Rebecca + inca aproape 16 luni la David, ma simt destul de in masura sa vorbesc despre alaptare. Cum? Un pic altfel. Nu sunt genul fanatic, nu sunt din nici o tabara, pentru ca nu imi plac extremele. La noi insa, este o mare durere treaba asta cu alaptatul. Nu mai vorbesc aici de ce se intampla prin maternitati nici prin alte parti. Trebuie schimbate mentalitati. Asta se va face destul de greu si va dura. Speranta mea sta in astea din generatia mea, si imediat dupa mine, care deja au adoptat o cultura, aceea a lucrurilor facute cu cap, cu dragoste, temeinic si durabil. Am speranta, ca noi vom schimba incetul cu incetul mentalitatile.

Eu sunt una din alea care au fost alaptate o luna. Atat a binevoit mama sa imi dea. Motivele insirate cu mare inocenta de catre ea au fost ca a vrut sa slabeasca (desi pusese 10 kilograme toata sarcina!!!!) si teama ca i se vor lasa sanii. Buuuuuun asa! Bravo mami! Cate dintre voi, mamele actuale sunteti in aceeasi categorie cu mine? Mana sus!

Eh, dragele mele, alea care o sa nasteti la un moment dat, sa stiti urmatoarele:

Sanii nu vi se vor lasa! Copilul ala nu trage de ei in toate partile. Nu este instrument de tortura contrar anumitor pareri. Nu face decat sa suga. Si o face extrem de delicat, daca sta in poizitia corecta!

De slabit slabiti doar alaptand, pentru ca de-aia organismul vostru face depozite de grasime in sarcina. Ca sa le transforme in lapte dupa!

Asa, am lamurit asta. Daca nu vreti sa alaptati, macar asigurati-va ca o faceti pentru motivele corecte. NU va ascundeti dupa deget si dupa motive cel putin stupide. In afara de faptul ca il carati noua luni in burta, mai aveti si alte obligatii fata de copil. Ca sa aiba un start bun in viata, asigurati-va ca in afara de a-l adduce pe lume in conditii excelente, il mai si intariti macar o perioada cu ce e mai important, laptele vostru. De-aia corpul vostru il produce, ca sa il dati mai departe. Altfel e ca si cum ati arunca mancare proaspata la gunoi, cand la usa voastra se moare de foame. Sincer, acum!

Va doare? Ei, hai nu zau? Dar ce ati crezut? Ca va curge numai lapte si miere? Aflati dragele mele ca s-ar putea sa doara, ca nu tot timpul prima alaptare este de succes, copilul e pozitionat perfect si totul merge ca pe roate. Aia e teoria. Viata spune ca s-ar putea sa vi se umfle sanii. Sa doara, sa doara ca dracu, sa alaptati si sa plangeti, sau mai rau odata cu lapte sa curga si sange. Been there, done that. Dar stiti ceva, good news! Trece, frate! Trece si nu mai doare! Si totul va fi exact asa cum v-ati imaginat.

Va strica programul de noapte? Ti se da TOT programul peste cap?Nu puteti pleca nicaieri ca e plodul legat de voi? Pai da, scuze acum, ce ati crezut? Gata cu nasterea, pac imediat la party, copilul ramane cu bunica si pisica si voi va faceti de cap ca inainte? Pai atunci de ce ati mai facut un copil? Un copil inseamna un pic de responsabilitate in plus. Inseamna ca o viata depinde de tine de acum inainte pana o da Domnul si pleaca sa isi faca singur un rost. Asa ca adio somn, adio party all night long, ca aveti treaba acasa… Sa hraniti un suflet de trei kile, care nu stie altceva decat mirosul, gustul si vocea voastra. Ca doar nu l-a purtat mama mare in burta.

Si pana la urma, frate ce e atat de greu de fugiti ca de dracu de alaptare? E cea mai tare senzatie. Cea mai tare legatura cu copilul tau. In momentele alea, ca mama, faci minuni. Muti muntii din loc. Esti cel mai important lucru din lume pentru cineva. Pentru chestia aia atarnata de sanul tau.

Ah, faza cu cezariana! Aia e cea mai tare! "Nu mi-a venit lactatia ca am facut cezariana" WTF? How stupid can you be? Adica ma iei drept proasta, iar eu sunt exceptia minunata, care cu cezariana dupa cezariana am avut lapte garla.

Si inca ceva, laptele se produce in organismal vostru pe sistemul cel mai efficient: cerere si oferta. Pui copilul la san, ai lapte. Nu il pui, nu mai ai. Asta ca sa lamurim si aia cu am lapte dar nu indeajuns.

Iar copiii alaptati iau mai greu in greutate decat aia indopati cu lapte praf. Dar normal, ca intr-o societate tembela, in care gras=sanatos, daca plodul nu creste ca Fat frumos doar cu tata, evident ca ii trebuie supliment. Ca asa e la noi. Dar nu-I nimic, lucram sa schimbam si mentalitatea asta…

Pana la urma, dragele mele, totul e sa vrei. Restul sunt scuze. Dar macar, daca nu vrei sa faci asta, daca alegi sa nu iti alaptezi copilul, asigura-te ca motivul tau este real, si mai mult decat atat, asumati-l. S-ar putea peste ani, copilul ala sa faca la fel ca mine, sa te acuze ca nu ti-ai daruit un pic mai mult din tine, atunci cand, chiar daca nu era constient de asta, a avut nevoie de acel plus.

Ah, si grija, doar 5% din cazurile in care nu se alapteaza sunt medicale si justificate. Restul, dupa cum ziceam mai sus, sunt scuze. Asta vreti pentru copiii vostri?

Daca nu, informati-va. Rox este sefa de trib in tara asta pe categoria alaptare, si va poate oferi cele mai pertinente informatii. In lumea de azi, lipsa de informare nu mai e o scuza, e…. prostie.

 

 

Imaginea vinde. Ce???

De acord ca imaginea vinde, ca numai despre asta se vorbeste in ultimul timp (pana la un punct ar zice inocenta din mine). De-aia au aparut job-uri super bine platite cum ar fi ala de iti face personal brading si te transforma intr-o printesa dintr-o broasca raioasa peste noapte. Ca doar imaginea vinde, nu? Moda asta vine, de unde din alta parte, decat de peste ocean. Iar experienta de un an intr-o echipa cu all mighty americanii mi-a bagat treaba asta cu imaginea ca un par in ochi.

Si ajung si intreb, la ce mai conteaza oare substanta? Ceea ce este dincolo de imaginea vanduta? Care mai este valoarea a ceea ce exista dincolo cu adevarat? Cei care stiu sa se vanda mai bine au mereu de castigat in fata celor care nu o fac atat de bine, dar pot crea si oferi valoare adaugata in orice intreprind?

Asta legat de multe altele printre care si mult hulita frunza, care poleita sa fi fost cu aur, iar campania facuta beton, ca ceea ce e dincolo de frunza e bau-bau lipsit complet de valoare si substanta.

Ideea este ca pana la urma nu pot supravietui una fara alta. O imagine care nu are nimic fondat in spate la un moment dat, dupa un scurt boom se va fasai ca un balon dezumflat. Valoarea fara o imagine construita nu va fi observata decat greu si cu mult efort. Asta pentru ca daca nu exista bling bling, senzational si altele similare, nu atrage.

Inception

In sfarsit am vazut filmul care sa ridice la inaltimea Matrix-ului. Ca si idee, concept, noutate, calitate, regie cu un plus mare de tot la calitatea jocului actorilor. Si da, cu toate ca ma convinsese pe deplin inca de pe vremea lui Revolutionary Road, Blood Diamond, The departed sau The aviator , Leonardo este.... pur si simplu perfect. Iar ca sa va convingeti sa mergeti, iata ce cred peste 100000 de oameni despre filmul asta: Top 3 all time. Pana acum.