Povestea alaptarii. Episodul 3

La cinci luni de la intarcarea lui David am luat-o de la capat pentru a treia oara, cu ultimul venit in familia noastra, Raducu. Raducu, a carui nastere a fost prima programata, stabilita si batuta in cuie. Nastere care s-a desfasurat ca la carte, exact asa cum ma asteptam, fara nici un fel de surprize. In afara de cele placute. Cele placute insemnand ca baiatul nostru cel mic a fost si cel mai mare dintre toti, si, mai mult decat atat, ca nu a avut nici o problema sa se acomodeze la viata extrauterina.  A doua zi dupa nastere s-a infipt in san de parca nici nu ar fi facut altceva in viata lui.

Povestea este in curs de desfasurare, avem sase luni jumate si nu avem de gand sa facem altceva in urmatorul an, cel putin.  Nici de aceasta data nu pot sa zic ca a fost usor pentru mine, deoarece sanii mei tot s-au umplut, si au dat pe afara, si au durut si au facut rani, insa a trecut. Nu stiu daca e ceva ce fac eu gresit, de am facut rani cumplite la toti trei. Nu stiu daca e vorba de noroc pe de alta parte de am avut la nici doua zile de la cezariana tone de lapte.

Cu Raducu lucrurile stau cam in felul urmator. Nici o zi nu seamana cu cea de dinainte. Si nici o alaptare nu seamana cu cea de dinainte. Azi mananca de rupe, maine e mai lejer. Azi nu vrea din stangul, maine nu vrea din dreptul. Azi vrea sa adoarma numai la san, maine nici nu vrea sa auda de adormit la san. Azi vrea sa fie plimbat in timp ce e alaptat, maine vrea sa fie leganat.

Motiv pentru care, ultimul lucru pe care l-am facut de cand s-a nascut Raducu a fost sa incerc sa imi fac un program. Pentru ca simpla idee de a face ceva dupa un program, si totul se duce la vale. De aceea, marile mele reusite s-au numit concertele, la care am reusit sa alaptez cum trebuie ca la carte, sa golim doi sani plini de lapte si eu sa plec cu inima impacata si sa stau linistita sa imi aud favoritii pe scena. Ca in rest a fost la nimereala. De exemplu, zborul spre Bruxelles a fost parfum. Copilul a dormit, a stat la san, nu a zis nici pas. La intoarcere, am incercat sa respect reteta minune. Rateu total. Am ajuns sa fac plimbari pe culoar cu un Raducu deja nervos si extra-maraicios. Drumul spre mare, alta parodie, cu iz de tragedie. Pana la Cernavoda s-a comportat exemplar. De la Cernavoda filmul s-a rupt si pana la Valul lui Traian, cu toate cele trei opriri, incercari esuate de a calma si alapta copilul, s-a calmat abia dupa ce l-am pus in Manduca. Ca sa va imaginati, noi doi, trei copii in the middle of nowhere. Nu puteam scoate copiii din masina ca era ora 12 si 33 de grade si nici urma de nor pe cer, iar Raducu nu suporta sa mai stea nici in scoica nici in brate la mine pe scaunul din fata, iar cand incercam sa il pun la san se zbatea si se zvarcolea mai rau ca un peste pe uscat. La intoarcere nu a zis nici pas, iar de la Neptun pana in fata casei a stat cuminte in scoica lui fara sa manance si fara sa maraie nici macar o secunda.

Am mai observat ca la Radu sanul nu functioneaza ca panaceu. Nu se calmeaza mereu la san, ba chiar uneori se enerveaza si mai tare daca incerc sa ii calmez nervii inflamati cu o gura de lapte. Si ca uneori  nu functioneaza nici ca somnifer.

In momentul de fata alaptam de zor. Am momente cand sunt rupta de oboseala, am momente cand simt ca pic din picioare, cand imi e teama ca adorm cu el la san. Am nopti in care dorm si sapte ore legate si nopti in care sunt trezita din ora in ora. Sunt zile in care e greu si in altele totul decurge foarte usor. Insa, peste toate greutatile, este extrem de frumos.  Sunt niste momente unice, care sunt numai ale mele si pentru care le sunt extrem de recunoscatoare copiilor mei ca m-au facut partasa la ele.

Am acumulat in cele trei povesti pana in momentul de fata aproape 34 de luni de alaptat. 34 de luni de alaptat.