Ultimele fotografii, cu ultima burtica. Pe cat de greu a fost, pe atat de frumos.
luni, 31 ianuarie 2011
Fara nostalgie, dar cu zambetul pe buze...
Ultimele fotografii, cu ultima burtica. Pe cat de greu a fost, pe atat de frumos.
La doua saptamani
Bibi creste. Pe burtile noastre. Noaptea o sharuim. Prima jumatate dorm eu, pana la 4-4 jumate. Evident cu cel putin o trezire pentru adaparea pruncului. A doua jumatate o doarme Radu. Fair enough, zic eu. Despre asta o sa discut alta data, pentru ca din cate stiu eu, suntem printre putinii care isi impart atat de democratic treburile. Pe cei mai multi, unii chiar apropiati, i-am auzit cum dupa nasterea copilului, el s-a mutat in alta camera, ca sa poata dormi, ca deh, a doua zi se ducea la servici. Dar alta data pe tema asta.
Ieri am cantarit pachetelul si ne-am bucurat ca a ajuns la 3530 gr. Deci am luat-o in sus. Ce nu ma bucura in schimb e faptul ca buricul ii mai sangereaza, si asta la o saptamana dupa ce i-a cazut bontul, motiv pentru care de doua zile am suspendat operatiunea baita. Spirt si Baneocin la greu.
Si daca Bibi a luat-o in sus, eu am luat-o in jos. Sapte kile date jos, mai avem inca patru ca sa ajung in zona de confort, ca inca nu imi permit sa dau chiar tot jos. Am scos si firele saptamana trecuta, operatia chiar nu mai doare, doar zona este inca amortita. Burta s-a retras si ea in marea ei parte, daca e sa ma iau dupa masuratori, s-a retras de la 107 cm la 79 cm. La 70 ne oprim.
Mi-am revenit si cu sanii, ranile s-au cam inchis in marea lor majoritate, restul fiind mai mult decat suportabile. Singura problema majora e cu greutatea lor, pentru ca au niste dimensiuni uriase. Ca sa va faceti o imagine, daca inainte bustul meu avea cam 83 de cm, acum am 99 cm. 99 cu care nu ma impac deloc, si daca cineva are ganduri de invidie, sa se gandeasca de doua ori. Pentru ca nu pot nici macar sa imi ridic mainile deasupra capului. Asa ca astept cu nerabdare sa revin la bustul meu delicat.
Chiti si cu David debordeaza de energie, si au ajuns sa adoarma seara dupa ora 11. Totusi, serile, dupa bai si dusuri sunt cele mai placute, mai ales ca eu stau pe fotoliu, hranind cupilul, iar copiii stau pe canapea, impreuna cu Radu si se uita la un film sau pe vreo carte. E atata liniste (cu toate ca e o galagie de nedescris) si e atat de bine, cum nu mi-am putut imagina vreodata.
Am mai zis ca e bine in cinci?
Ieri am cantarit pachetelul si ne-am bucurat ca a ajuns la 3530 gr. Deci am luat-o in sus. Ce nu ma bucura in schimb e faptul ca buricul ii mai sangereaza, si asta la o saptamana dupa ce i-a cazut bontul, motiv pentru care de doua zile am suspendat operatiunea baita. Spirt si Baneocin la greu.
Si daca Bibi a luat-o in sus, eu am luat-o in jos. Sapte kile date jos, mai avem inca patru ca sa ajung in zona de confort, ca inca nu imi permit sa dau chiar tot jos. Am scos si firele saptamana trecuta, operatia chiar nu mai doare, doar zona este inca amortita. Burta s-a retras si ea in marea ei parte, daca e sa ma iau dupa masuratori, s-a retras de la 107 cm la 79 cm. La 70 ne oprim.
Mi-am revenit si cu sanii, ranile s-au cam inchis in marea lor majoritate, restul fiind mai mult decat suportabile. Singura problema majora e cu greutatea lor, pentru ca au niste dimensiuni uriase. Ca sa va faceti o imagine, daca inainte bustul meu avea cam 83 de cm, acum am 99 cm. 99 cu care nu ma impac deloc, si daca cineva are ganduri de invidie, sa se gandeasca de doua ori. Pentru ca nu pot nici macar sa imi ridic mainile deasupra capului. Asa ca astept cu nerabdare sa revin la bustul meu delicat.
Chiti si cu David debordeaza de energie, si au ajuns sa adoarma seara dupa ora 11. Totusi, serile, dupa bai si dusuri sunt cele mai placute, mai ales ca eu stau pe fotoliu, hranind cupilul, iar copiii stau pe canapea, impreuna cu Radu si se uita la un film sau pe vreo carte. E atata liniste (cu toate ca e o galagie de nedescris) si e atat de bine, cum nu mi-am putut imagina vreodata.
Am mai zis ca e bine in cinci?
sâmbătă, 29 ianuarie 2011
Dada si cu Dadu
In stanga, tolanit in cosulet se afla "Bibi Dadu". In dreapta, cu privirea protectivo-circumspecto-dragastoasa se afla "Dada".
La Leche League
Dupa mai bine de doi ani de eforturi asidue si uneori lupte intense cu prejudecatile, Rox initiaza prima intalnire La Leche League din Romania. Toate mamele/viitoarele mame interesate de alăptare sunt invitate să participe la reuniunile La Leche League Bucureşti.
Toate mamele sunt acceptate cu braţele deschise: mame de toate rasele şi religiile, mamele singure, mamele care lucrează şi mamele a căror filozofie pe diverse aspecte ale îngrijirii şi educării copiilor poate diferi de cea a La Leche League.
Fiecare mamă este încurajată să preia din filozofia La Leche League ceea ce pare a-i fi de ajutor. Timpul ideal pentru a începe participarea la întâlnirile La Leche League este din timpul sarcinii, deoarece informaţiile primite în avans se pot dovedi a fi vitale pentru o mamă atunci când copilul se va naşte.
Prima întâlnire La Leche League Bucureşti va avea loc la Studio Pronatalita , duminică 30 ianuarie 2011, între orele 11 şi 13.
Asociaţia pentru Naştere Naturală şi Alăptare va fi alături de noi.
Înscrieri şi amănunte la numărul de telefon 0722509939 sau la adresa de e-mail: laptematern@yahoo.com.
Bravo Rox, felicitari pentru acest inceput de drum si fie ca eforturile tale sa schimbe ceva in mentalitatile autohtone!
vineri, 28 ianuarie 2011
Cutu cutu ham ham. Poveste cu final asteptat
Acum sase ani pe vremea asta, ceea ce ar fi trebuit sa fie o banala radiografie dentara s-a transformat intr-o vizita rapida la boli infectioase.
Mai clar, m-am dus, trimisa de dentista mea, la ambulatoriul Grigore Alexandrescu de pe Dorobanti sa imi fac o radiografie la o masea. Acolo, asteptand sa intru la radiografie, m-am apropiat de un catel care sedea tolanit in dreptul unui semineu. Cutu, cutu, s-a uitat la mine bland, dupa care, fara nici un avertisment si-a infipt coltii in incheietura mainii mele. Soc maxim, sange din plin. Ironic, faptul ca eram deja intr-un spatiu spitalicesc, a facut ca in cinci minute sa fiu preluata, pansata si intepata pentru antitetanos. Dupa care am fost trimisa rapid direct la Matei Bals pentru antirabice. Ce a urmat? Cinci injectii, la intervale scrise pe hartiuta, facute, slava Domnului, in umar, si nu in burta, cum stiam din folclor. Complet nedureroase.
Am scapat usor. Asta pentru ca potaia si-a infipt coltii la vreo trei milimetri de the artera, aia care garanteaza efecte maxime daca ai ganduri de sinucidere. Dupa care, am scapat usor, pentru ca s-a intamplat la botul calului, exact in dispensar, si am fost tratata instant. Ce ar fi fost daca nu era asa? Nu vreau sa ma gandesc.
Oricum eram la a doua experienta de genul, fiind atacata in urma cu vreo alti zece ani de cateva potai in spatele postei de la Moghioros, potai care pana la urma nu mi-au facut nimic, desi si-au infipt coltii in gamba mea, pentru ca aveam blugi. Blugii m-au salvat atunci, neavand altceva decat niste vanatai vreo saptamana dupa incident.
Eh, astea doua evenimente, mai ales ultimul, m-au facut sa privesc cu alti ochi orice caine care umbla brambura pe strada. Pentru ca sincer, mi se strange inima si incerc din rasputeri sa ascund asta, pentru ca stiu ca ei simt. Simt orice slabiciune si actioneaza in consecinta.
Si da, din aceste doua motive, sunt pro eutanasiere, si o sustin de mult. Multi zic ca e genocid. Eu zic ca este nota de plata pentru toti acesti ani in care am lalait-o la propriu, taraganand un final care nu poate fi decat unul singur. Unul drastic. Pentru ca altfel episoade de genul celui de acum cateva zile sau de genul celui cu japonezul de anul trecut nu vor mai fi unul pe an, ci unul pe luna, doamne fereste. Si cine isi doreste sa fie in locul celor doi? Eu cred ca nimeni. Deci, intre cutu-cutu ham-ham si persoana mea, sau orice persoana, aleg omul fara nici o ezitare.
Si, de ce nu poate invatam ceva din experienta atenienilor cu pisicile.
Mai clar, m-am dus, trimisa de dentista mea, la ambulatoriul Grigore Alexandrescu de pe Dorobanti sa imi fac o radiografie la o masea. Acolo, asteptand sa intru la radiografie, m-am apropiat de un catel care sedea tolanit in dreptul unui semineu. Cutu, cutu, s-a uitat la mine bland, dupa care, fara nici un avertisment si-a infipt coltii in incheietura mainii mele. Soc maxim, sange din plin. Ironic, faptul ca eram deja intr-un spatiu spitalicesc, a facut ca in cinci minute sa fiu preluata, pansata si intepata pentru antitetanos. Dupa care am fost trimisa rapid direct la Matei Bals pentru antirabice. Ce a urmat? Cinci injectii, la intervale scrise pe hartiuta, facute, slava Domnului, in umar, si nu in burta, cum stiam din folclor. Complet nedureroase.
Am scapat usor. Asta pentru ca potaia si-a infipt coltii la vreo trei milimetri de the artera, aia care garanteaza efecte maxime daca ai ganduri de sinucidere. Dupa care, am scapat usor, pentru ca s-a intamplat la botul calului, exact in dispensar, si am fost tratata instant. Ce ar fi fost daca nu era asa? Nu vreau sa ma gandesc.
Oricum eram la a doua experienta de genul, fiind atacata in urma cu vreo alti zece ani de cateva potai in spatele postei de la Moghioros, potai care pana la urma nu mi-au facut nimic, desi si-au infipt coltii in gamba mea, pentru ca aveam blugi. Blugii m-au salvat atunci, neavand altceva decat niste vanatai vreo saptamana dupa incident.
Eh, astea doua evenimente, mai ales ultimul, m-au facut sa privesc cu alti ochi orice caine care umbla brambura pe strada. Pentru ca sincer, mi se strange inima si incerc din rasputeri sa ascund asta, pentru ca stiu ca ei simt. Simt orice slabiciune si actioneaza in consecinta.
Si da, din aceste doua motive, sunt pro eutanasiere, si o sustin de mult. Multi zic ca e genocid. Eu zic ca este nota de plata pentru toti acesti ani in care am lalait-o la propriu, taraganand un final care nu poate fi decat unul singur. Unul drastic. Pentru ca altfel episoade de genul celui de acum cateva zile sau de genul celui cu japonezul de anul trecut nu vor mai fi unul pe an, ci unul pe luna, doamne fereste. Si cine isi doreste sa fie in locul celor doi? Eu cred ca nimeni. Deci, intre cutu-cutu ham-ham si persoana mea, sau orice persoana, aleg omul fara nici o ezitare.
Si, de ce nu poate invatam ceva din experienta atenienilor cu pisicile.
Un inger in dificultate
Donatii puteti face aici:
Transfer bancar in conturile:
BRD - LEI
RO12BRDE426SV42546784260
Titular: Grigorescu Cezar
CNP: 1680315463070
Sucursala: BRD Ag. Mosilor
BRD - EURO
RO04BRDE426SV42546944260
Titular: Grigorescu Cezar
CNP: 1680315463070
Sucursala: BRD Ag. Mosilor
Cod SWIFT: BRDEROBU
RO04BRDE426SV42546944260
Titular: Grigorescu Cezar
CNP: 1680315463070
Sucursala: BRD Ag. Mosilor
Cod SWIFT: BRDEROBU
Prin telefon:
(numere apelabile numai din reteaua romtelecom)
0900 900 086 - 6 EURO/apel
0900 900 084 - 8 EURO/apel
(numere apelabile numai din reteaua romtelecom)
0900 900 086 - 6 EURO/apel
0900 900 084 - 8 EURO/apel
Puteti trasfera bani si prin Paypal. Totul e la un click distanta. Speranta ei e la un click distanta.
Mai multe informatii, puteti afla de pe site-ul dedicat Evei: www.mariaeva.ro .
joi, 27 ianuarie 2011
La zapada
Zilele trecute am iesit si noi la o scurta bulgareala. Inclusiv eu, care obisnuita inainte de nastere sa vagabondez cat era ziulica de lunga, mai aveam putin si bolunzeam in casa. Copiilor le-a placut la nebunie, au aruncat cu zapada unii in altii si au facut bujori rosii, rosii in obrajori. Mie mi-a placut la fel de mult, a fost o gura perfecta de aer, si la propriu si la figurat.
miercuri, 26 ianuarie 2011
Aleator
Copilul mic cred ca se intreaba in ce familie de nebuni a nimerit, pentru ca in permanenta nu aude decat chiote, tipete, jucarii trantite, cazute si asa mai departe. Il aude pe fratele lui mai mare urland "ameee, ameee!!" ( adica a mea, al meu, ale mele si variatiuni in traducere), "maieu, maieu" (in traducere "mai vreau", "mai sunt"), baloan, baloan sau brum brum (adica baloane sau masinute - adica "Up" sau "Cars"). Sau o aude pe sora cea mare, tipand ca din gura de sarpe "Daviiiiiiid, NUUUUUUU", la orice chestie pe care David incearca sa o faca, iar ea nu aproba. Si ne aude pe noi, incercand sa tinem situatia decibelilor sub control, si evident, esuand lamentabil de cele mai multe ori. Noroc ca noul poposit in familie este mai mult decat intelegator, si efectiv doarme ca un prunc in toata galagia asta, neschitand nici macar o grimasa la toate zgomotele produse de unul sau de altul.
Altfel, atata timp cat este in brate totul e perfect. Sau la san. Daca e in pat, trebuie sa fie terminat de obosit, ca altfel are ace patul. In doua minute trece de la cel mai profund somn, la cel mai agitat, fornaind, maraind, dand din maini si din picioare, intinzandu-se si frichinindu-se ca un viermisor.
Sora reactioneaza exact asa cum ne-am asteptat, oricum deja ea e cu state vechi de plata. Treaba e ca vrea prea multe, inclusiv sa ii faca masaj copilului. Cand sunt cu el la san isi ia si ea un bebe, il infofoleste intr-o paturica si il tine in brate.
Fratele in schimb, da semne de gelozie, dar in sensul ca se lipeste de tatal lui de fiecare data cand Raducu e in brate la el, si se tot freaca dragastos. Altfel, dimineata la trezire, dupa ce intreaba de surioara "Chitzea, Chitzea?" intreaba si de Raducu: "Bibi, bibi?" Chiar in momentul asta incearca sa se urce pe picioarele lui Radu, si il musca cu foarte mult drag . Cu atata drag, incat a ajuns sa ii lase semne lui Radu. Altfel, si-a reglat somnul, pentru ca atata timp cat am fost eu in spital, David a refuzat sa doarma, si i-a facut nopti albe tatalui lui, care oricum era varza de la toate emotiile de saptamana trecuta. M-a topit toata cand am venit acasa, si m-a vazut, a tasnit direct spre mine, dand din maini energic si tipand debucurie, cu fata toata transfigurata, "Mammmmaaa".
E frumos in cinci! Zau!
marți, 25 ianuarie 2011
Saptamana nebuna
A trecut o saptamana. Lunga si scurta in acelasi timp. Cu multe ups and downs, desi daca e sa ma gandesc ups-urile sunt muuulte :). Deci sa o luam cu inceputul.
Luni dimineata. Prima oprire, internarile. Verificat echografic copilul: "Vedeti, doamna, da, ca ii bate inima, da?". Dupa care dezbracarea de hainele lumesti si imbracarea frumoasei carpe (a mea bleu ciel cu floricele) cu despicatura pana la buric si mutarea temporara la sala de nasteri. Acolo, soc. Sala de nasteri nu e de fapt sala de nasteri. Ca cea adevarat, de la etajul doi e in renovare. Asa ca oamenii au improvizat intr-un salon la etajul unu, mai exact in salonul 6, o sala cu cinci paturi, separate cu cate un paravan facut din patru barne de lemn pe care s-a aruncat un cearsaf inscriptionat cu numele spitalului (cine a trecut pragul maternitatii stie despre ce carpe mizerabile vorbesc). Pe peretele celalalt, sunt doua mese ginecologice, pentru scos copiii. Cand am intrat eu, am avut proasta inspiratie sa ma uit exact spre dreapta, unde tocmai era in plin proces de coasere o doamna care tocmai nascuse. Dupa ce a terminat operatiunea, doctorul (Pana, pentru cine e interesat) i-a altoit dragastos o palma peste coapsa, si a felicitat-o pe saraca femeie. Asta ca sa intelegeti ca paravanele de fapt nu prea sunt decat de decor, pentru ca se vede tot, ok?
Cam asta e singura chestie nasoala pe care am remarcat-o in cele trei zile jumate petrecute acolo. Pentru ca, juma de ora mai tarziu m-au mutat la reanimare, si am inceput operatiunile de pregatire pentru operatie. Branula, schimbare camasuta bleu ciel cu carpa cu deschidere laterala, interogatoriul clasic cu anamneza, vizita doamnei anesteziste (deci m-a anesteziat doamna directoare, va rog!), perfuzii. Asteptare. La noua jumate, blocul operator, curatare pe spate, infipt acul cu anestezia, glume pe seama tatuajului, laude pentru curajul cu a treia, intrebari despre copiii mai mari, atmosfera super relaxata. Montare sonda, dupa ce m-a anesteziat evident, si douazeci de minute mai tarziu primul oracait. Inca o ora pentru recoltare de celule si coasere de multe straturi de uter, muschi si piele. Am vrut sa imi vad placenta, dar pana la urma am uitat de ea si eu si doctorita. M-a laudat, ca nu am sangerat decat minimul admis, ca cicatricea anterioara era perfecta deci am material bun cu care sa se lucreze, si ca din cauza de copil mare, capul lui era in asa o pozitie incat nu ar fi iesit veci pe cale naturala. Ah, si ca, evident, aveam colul un pic dilatat. Asta pe sistem nervos, of course.
Post operator, anestezia a trecut parca mult prea repede, primul val de dureri venind mult prea puternic peste mine, drept pentru care au bagat femeile alea in mine de la piafen la ketonal si morfina fara mare succes. Timpul a trecut destul de repede, chiar daca mai mult m-am uitat la tavan, ca mi-au fost confiscate telefoanele si puse sub cheie pana tarziu spre seara. Surpriza a fost ca pe la cinci mi l-au adus pe Raducu, si asa am aflat ca e procedura standard, numai ca tre sa stie si mama si sa ceara asta, ca altfel, nu se vine cu copilul. Noaptea a trecut greu, mai ales ca spre seara mi-au mai bagat o morfina, de data asta fara sa o cer, si fara sa o vreau (eu crezand ca imi face anticoagulanti), si de la aia am avut niste experiente vecine cu consumul de produse halucinogene. Nu am dormit, decat bucatele de cate zece minute, alternate cu bucatele mai lungi de trezie. Am ascultat muzica toata noaptea, pana la cinci jumate, cand a inceput operatiunea de debarasare si mutare prin saloane. Prima ridicare la verticala a fost cu ameteli, dar, curios, cu foarte putine dureri.
La noua proaspat curatata si spalata la viteza maxima m-am prezentat la bebe, care bebe s-a mufat din prima, motiv pt doctorita Rosca sa ma stranga puternic de umeri de bucurie. despre ea, doctorita Rosca o sa povestesc alta data, pentru ca ea este motorul de la neonatologie. Si nu pentru ca e sef de sectie acum acolo, ci pentru ca este trup si suflet pentru sectia aia.
Neonatologia, mai exact etajul doi e de nerecunoscut. receptie pentru nou nascuti, te duci frumos, daca esti din familie, spui cine esti si ti se aduce bebelusul intr-o zona special amenajata sa ii faci poze sa te lauzi cu el. Totul e nou, amenajat impecabil (si asta o vorbesc pentru ca m-am holbat in toate orele petrecute acolo la tot ce inseamna dotari, sisteme de siguranta, supraveghere, protectie anti-incendii samd). Bineinteles, ca nu totul e perfect, si in ziua in care a venit Chiti sa il vada pe bebe, la doua si douazeci, cu trei sferturi de ora inainte de ora de masa, copilul meu tocmai primise o portie de formula. Pe care nu prea a savurat-o, ca o daduse afara, si era ud fleasca pe carpe. M-am ratoit un pic la asistenta, care imediat a batut in retragere, si-a cerut scuze si mi-a zis ca nu a stiut ca nu trebuia sa nu ii dea formula. Asta a fost singurul incident.
In rest, asistentele au facut tot posibilul pentru mame sa le ajute sa initieze alaptarea, si chiar au certat-o la modul serios pe una din mame care dupa doua incercari cerea formula, ca sa ii manance copilul cat trebuie. Femeia si-a luat o papara zdravana de la una din asistente si nu a mai cerut biberon.
Externarea, la fel de civilizata, nu se mai face la parterul ala insalubru si jegos, ci iti iei copilul frumos, de sus, dintr-un spatiu amenajat special pentru asta, cu masa de infasat.
Minusul mare: am venit din spital cu un eritem stafilococic, de care abia acum am scapat, dupa ce am facut copilul mov de la cat violet de gentiana am pus pe el. Mai mult, la un mare procent a iesit streptococul de grup B, ceea ce ne-a dat emotii si noua. Acum suntem in etapa de exfoliere, e plin de piele care cade, deci facem masaje cu ulei de masline ca sa ne revenim cat mai repede. Totusi, suntem norocosi, pentru ca fetita vecinei mele din rezerva s-a pomenit cu ditamai conjunctivita la copil (conjunctivita pe care a avut-o si David cand ne-am intors cu el din maternitate).
Eu sunt ok, recuperarea dupa operatie a fost extrem de usoara, m-am pus pe picioare de a doua zi si nu m-am mai oprit din miscare. De fapt asta e secretul. sa nu stai sa zaci in pat, ca altfel esti terminata. Am vazut cateva femei acolo, care a doua zile dupa operatie veneau la copii in scaunul cu rotile si asteptau sa vina asistenta cu copilul la ele, dar care aveau pretentia sa iasa cat mai repede din spital. Nu stiu cum s-or descurca acasa. Nu vreau sa judec, dar am vazut niste specimene care se victimizau, de parca ar fi fost primele care au nascut vreodata prin cezariana.
Durerile sunt de la sanii plini de lapte, pe care Raducu nu ii goleste inca de tot, ba chiar pe unul refuza sa il accepte, dar ne obisnuim noi unul cu celalalt.
inchei aci, pt moment, duty calls!
Luni dimineata. Prima oprire, internarile. Verificat echografic copilul: "Vedeti, doamna, da, ca ii bate inima, da?". Dupa care dezbracarea de hainele lumesti si imbracarea frumoasei carpe (a mea bleu ciel cu floricele) cu despicatura pana la buric si mutarea temporara la sala de nasteri. Acolo, soc. Sala de nasteri nu e de fapt sala de nasteri. Ca cea adevarat, de la etajul doi e in renovare. Asa ca oamenii au improvizat intr-un salon la etajul unu, mai exact in salonul 6, o sala cu cinci paturi, separate cu cate un paravan facut din patru barne de lemn pe care s-a aruncat un cearsaf inscriptionat cu numele spitalului (cine a trecut pragul maternitatii stie despre ce carpe mizerabile vorbesc). Pe peretele celalalt, sunt doua mese ginecologice, pentru scos copiii. Cand am intrat eu, am avut proasta inspiratie sa ma uit exact spre dreapta, unde tocmai era in plin proces de coasere o doamna care tocmai nascuse. Dupa ce a terminat operatiunea, doctorul (Pana, pentru cine e interesat) i-a altoit dragastos o palma peste coapsa, si a felicitat-o pe saraca femeie. Asta ca sa intelegeti ca paravanele de fapt nu prea sunt decat de decor, pentru ca se vede tot, ok?
Cam asta e singura chestie nasoala pe care am remarcat-o in cele trei zile jumate petrecute acolo. Pentru ca, juma de ora mai tarziu m-au mutat la reanimare, si am inceput operatiunile de pregatire pentru operatie. Branula, schimbare camasuta bleu ciel cu carpa cu deschidere laterala, interogatoriul clasic cu anamneza, vizita doamnei anesteziste (deci m-a anesteziat doamna directoare, va rog!), perfuzii. Asteptare. La noua jumate, blocul operator, curatare pe spate, infipt acul cu anestezia, glume pe seama tatuajului, laude pentru curajul cu a treia, intrebari despre copiii mai mari, atmosfera super relaxata. Montare sonda, dupa ce m-a anesteziat evident, si douazeci de minute mai tarziu primul oracait. Inca o ora pentru recoltare de celule si coasere de multe straturi de uter, muschi si piele. Am vrut sa imi vad placenta, dar pana la urma am uitat de ea si eu si doctorita. M-a laudat, ca nu am sangerat decat minimul admis, ca cicatricea anterioara era perfecta deci am material bun cu care sa se lucreze, si ca din cauza de copil mare, capul lui era in asa o pozitie incat nu ar fi iesit veci pe cale naturala. Ah, si ca, evident, aveam colul un pic dilatat. Asta pe sistem nervos, of course.
Post operator, anestezia a trecut parca mult prea repede, primul val de dureri venind mult prea puternic peste mine, drept pentru care au bagat femeile alea in mine de la piafen la ketonal si morfina fara mare succes. Timpul a trecut destul de repede, chiar daca mai mult m-am uitat la tavan, ca mi-au fost confiscate telefoanele si puse sub cheie pana tarziu spre seara. Surpriza a fost ca pe la cinci mi l-au adus pe Raducu, si asa am aflat ca e procedura standard, numai ca tre sa stie si mama si sa ceara asta, ca altfel, nu se vine cu copilul. Noaptea a trecut greu, mai ales ca spre seara mi-au mai bagat o morfina, de data asta fara sa o cer, si fara sa o vreau (eu crezand ca imi face anticoagulanti), si de la aia am avut niste experiente vecine cu consumul de produse halucinogene. Nu am dormit, decat bucatele de cate zece minute, alternate cu bucatele mai lungi de trezie. Am ascultat muzica toata noaptea, pana la cinci jumate, cand a inceput operatiunea de debarasare si mutare prin saloane. Prima ridicare la verticala a fost cu ameteli, dar, curios, cu foarte putine dureri.
La noua proaspat curatata si spalata la viteza maxima m-am prezentat la bebe, care bebe s-a mufat din prima, motiv pt doctorita Rosca sa ma stranga puternic de umeri de bucurie. despre ea, doctorita Rosca o sa povestesc alta data, pentru ca ea este motorul de la neonatologie. Si nu pentru ca e sef de sectie acum acolo, ci pentru ca este trup si suflet pentru sectia aia.
Neonatologia, mai exact etajul doi e de nerecunoscut. receptie pentru nou nascuti, te duci frumos, daca esti din familie, spui cine esti si ti se aduce bebelusul intr-o zona special amenajata sa ii faci poze sa te lauzi cu el. Totul e nou, amenajat impecabil (si asta o vorbesc pentru ca m-am holbat in toate orele petrecute acolo la tot ce inseamna dotari, sisteme de siguranta, supraveghere, protectie anti-incendii samd). Bineinteles, ca nu totul e perfect, si in ziua in care a venit Chiti sa il vada pe bebe, la doua si douazeci, cu trei sferturi de ora inainte de ora de masa, copilul meu tocmai primise o portie de formula. Pe care nu prea a savurat-o, ca o daduse afara, si era ud fleasca pe carpe. M-am ratoit un pic la asistenta, care imediat a batut in retragere, si-a cerut scuze si mi-a zis ca nu a stiut ca nu trebuia sa nu ii dea formula. Asta a fost singurul incident.
In rest, asistentele au facut tot posibilul pentru mame sa le ajute sa initieze alaptarea, si chiar au certat-o la modul serios pe una din mame care dupa doua incercari cerea formula, ca sa ii manance copilul cat trebuie. Femeia si-a luat o papara zdravana de la una din asistente si nu a mai cerut biberon.
Externarea, la fel de civilizata, nu se mai face la parterul ala insalubru si jegos, ci iti iei copilul frumos, de sus, dintr-un spatiu amenajat special pentru asta, cu masa de infasat.
Minusul mare: am venit din spital cu un eritem stafilococic, de care abia acum am scapat, dupa ce am facut copilul mov de la cat violet de gentiana am pus pe el. Mai mult, la un mare procent a iesit streptococul de grup B, ceea ce ne-a dat emotii si noua. Acum suntem in etapa de exfoliere, e plin de piele care cade, deci facem masaje cu ulei de masline ca sa ne revenim cat mai repede. Totusi, suntem norocosi, pentru ca fetita vecinei mele din rezerva s-a pomenit cu ditamai conjunctivita la copil (conjunctivita pe care a avut-o si David cand ne-am intors cu el din maternitate).
Eu sunt ok, recuperarea dupa operatie a fost extrem de usoara, m-am pus pe picioare de a doua zi si nu m-am mai oprit din miscare. De fapt asta e secretul. sa nu stai sa zaci in pat, ca altfel esti terminata. Am vazut cateva femei acolo, care a doua zile dupa operatie veneau la copii in scaunul cu rotile si asteptau sa vina asistenta cu copilul la ele, dar care aveau pretentia sa iasa cat mai repede din spital. Nu stiu cum s-or descurca acasa. Nu vreau sa judec, dar am vazut niste specimene care se victimizau, de parca ar fi fost primele care au nascut vreodata prin cezariana.
Durerile sunt de la sanii plini de lapte, pe care Raducu nu ii goleste inca de tot, ba chiar pe unul refuza sa il accepte, dar ne obisnuim noi unul cu celalalt.
inchei aci, pt moment, duty calls!
sâmbătă, 22 ianuarie 2011
Telegrafic
Suntem bine, acasa. Incercam sa ne acomodam. Iar eu ma lupt cu durerile multe si cu lipsa de somn. Revenim cum putem de repede
joi, 20 ianuarie 2011
Retrospectiva la final
La ultimii doi ani ati fost si voi martori. Ispravi, fotografii, evolutii, aproape toate sunt consemnate aici. De azi incepe al saselea an al domnisoarei Chitz. Care chiar devine din ce in ce mai domnisoara. Si realizez ca are din ce in ce mai mare nevoie sa fiu langa ea. Si invers. Ieri a venit sa il vada pe bebe la spital. Am fost atat de emotionate amandoua, incat ne-au dat lacrimile. Azi este ziua ei si am o lista interminabila de urari, dar le pastrez doar pentru noi doua. Secrete intre fete. La multi ani, sufletul meu frumos!
miercuri, 19 ianuarie 2011
Pentru mami, cu toata dragostea si recunostinta din lume!
Pentru ca (inca) nu am avut timpul necesar pentru mai mult......pentru cea mai frumoasa si curajoasa mamica. Multumesc pentru tot iubirea mea. Stralucesti la fel cum ai facut-o mereu!
marți, 18 ianuarie 2011
Retrospectiva a cinci ani. 2008. Plus bonus din spital
Well, am capatat si eu un pic de glas. Deci, sa povestesc pe foarte scurt. Radu cel mic s-a mufat din prima la sursa, de parca asta ar fi facut dintotdeauna. Sa speram ca asa il va tine mult si bine, si ca nu vor fi nici un fel de probleme cu suptul. A fost atat de usor, incat nici acum, la vreo cinci mese mai tarziu nu imi vine sa cred cat de smooth a fost tot procesul.
Eu sunt bine, atat cat pot fi de bine dupa o a treia taietura, foarte concentrata pe alaptat si iesit cat mai repede din spital. Sunt in 90% din timp infometata, atat de infometata incat Radu si ai mei au probleme mari in a-mi explica sa o iau cu incetinitorul. Dar in conditiile in care ultima masa de Doamne-ajuta a fost duminica dupa amiaza, si acum e marti seara, si in tot intervalul asta nu am mancat decat vreo opt-noua perfuzii, si cativa litri (vreo cinci sase) de apa-ceai-supa zeama chioara de leguma, voi cum ati fi? Altfel decat infometati? Foarte infometati.
O sa revin cu povestiri de prin spital, ca sunt unele mai haioase, altele mai horror, altele tipic romanesti, altele frumoase, dar mai tarziu, dupa ce le-oi decanta mental.
Imi este teribil de dor de copii, se pare ca si lor de mine, Chiti a inceput sa planga aseara la telefon, cand m-a auzit, iar David intreaba non stop de mama. Maine o aduce Radu pe Chiti sa isi vada fratiorul. Abia astept sa o vad.
Legat de Chiti, continuam azi retrospectiva, cu anul 2008, anul care se poate numi anul calatoriilor. Am fost cu Chiti in vacante, in Turcia, in Austria, in Germania. Am fost singuri in cateva mini excursii de cate un weekend, dar pe care cred ca le pot considera cele mai minunate momente petrecute in doi. A fost anul in care am inceput blogul, anul in care a aparut burtica cu David. Un an plin dar frumos. Foarte frumos. Pe foarte scurt, in continuare, evolutia lui Chiti in cateva fotografii.
20 ianuarie 2008
20 ianuarie 2008 - dupa petrecere. de la bal la spital la propriu, ca a facut enterocolita, cu tot tacamul, 39,5, varsaturi, diaree etc.
Tunsulici
O papusa intre papusi.
Mini venus in spuma baii
Chiti si lalelele
Chiti intr-o pozitie clasica.
Chiti si veverita
In gradina botanica
Chiti si bebelusha
Chiti si multele ei jucarii
La mare
In nisip
Balerina
In zapada
Ciocoholica
Viitoare top-model
PS: Mii, milioane de multumiri pentru urari, e incredibil ce nebunie a fost zilele astea pe blog si nu numai. Si suntem cu adevarat norocosi ca va avem aproape! Multumim pentru tot!!!
Eu sunt bine, atat cat pot fi de bine dupa o a treia taietura, foarte concentrata pe alaptat si iesit cat mai repede din spital. Sunt in 90% din timp infometata, atat de infometata incat Radu si ai mei au probleme mari in a-mi explica sa o iau cu incetinitorul. Dar in conditiile in care ultima masa de Doamne-ajuta a fost duminica dupa amiaza, si acum e marti seara, si in tot intervalul asta nu am mancat decat vreo opt-noua perfuzii, si cativa litri (vreo cinci sase) de apa-ceai-supa zeama chioara de leguma, voi cum ati fi? Altfel decat infometati? Foarte infometati.
O sa revin cu povestiri de prin spital, ca sunt unele mai haioase, altele mai horror, altele tipic romanesti, altele frumoase, dar mai tarziu, dupa ce le-oi decanta mental.
Imi este teribil de dor de copii, se pare ca si lor de mine, Chiti a inceput sa planga aseara la telefon, cand m-a auzit, iar David intreaba non stop de mama. Maine o aduce Radu pe Chiti sa isi vada fratiorul. Abia astept sa o vad.
Legat de Chiti, continuam azi retrospectiva, cu anul 2008, anul care se poate numi anul calatoriilor. Am fost cu Chiti in vacante, in Turcia, in Austria, in Germania. Am fost singuri in cateva mini excursii de cate un weekend, dar pe care cred ca le pot considera cele mai minunate momente petrecute in doi. A fost anul in care am inceput blogul, anul in care a aparut burtica cu David. Un an plin dar frumos. Foarte frumos. Pe foarte scurt, in continuare, evolutia lui Chiti in cateva fotografii.
20 ianuarie 2008
PS: Mii, milioane de multumiri pentru urari, e incredibil ce nebunie a fost zilele astea pe blog si nu numai. Si suntem cu adevarat norocosi ca va avem aproape! Multumim pentru tot!!!
Abonaţi-vă la:
Postări (Atom)
