Medicii si alaptarea

Mai sunt doua saptamani in care o puteti vota pe Roxana Dudus, in campania AVON 125. Eu zic ca merita sa fie sustinuta, pentru ca este o luptatoare si o femeie exceptionala.

Eu o sustin. Voi?

Roxana-Mirela Dudus

Altfel, tot Roxana, ne provoaca in tema lunii iulie sa impartasim experiente legate de medici care ne-au sustinut sau nu in demersul de a alapta de-a lungul timpului. Subiectul este unul extrem de important, pentru ca de ei, de medici depinde de cele mai multe ori un inceput lin sau dimpotriva unul dezastruos in alaptare.


De multe ori am spus o vorba. Alaptarea inseamna 99% vointa si 1% tehnica. Ii apartine doamnei Culcer. Mi se pare firesc sa incep cu dansa. Pentru ca am avut privilegiul de a o avea ca doctorita la Chiti si pentru ca de numele ei se leaga cele mai intense eforturi in promovarea alaptarii. Doamna Culcer este un fenomen. In afara de faptul ca este pornita impotriva oricarei formule de lapte praf, promoveaza alaptatul oricand si oricum. De la dansa am invatat ca nu conteaza ca dimineata imi fac operatie de extragere a apendicelui si automat rahianestezie, la pranz trebuie sa pun copilul la san. Fara discutii. Ca nu conteaza ce spune X sau Y, laptele de mama si cu anestezic in el e cel mai bun. De la dansa am invatat ca nu conteaza ce si cum si cat mananc (ideal ar fi sa mananc!) ca organismul prioritizeaza, si ca atata timp cat el este programat sa produca lapte, va produce, chiar in detrimentul meu. Am invatat multe lectii in vizitele dansei pe la noi. Cele doua de mai sus sunt niste "extreme" dar niste extreme care arata cat de important este laptele de mama. Si cat de mult conteaza sa ti le spuna o persoana care are si este o autoritate in materie. O somitate, fara a exagera in vreun fel.

Pe mine doamna Culcer m-a salvat. Mi-a salvat alaptatul, care era deja subiect de discutie daca si cat de sanatos este pentru fiica mea, care fiica binevoia sa vomite cu jet de juma de metru dupa fiecare masa. Si care fiica nu punea mereu pe ea atata cat ar fi vrut onorabila mea mama. Si, drept pentru care, logic, de ce voma ea? Pentru ca nu era bun laptele meu. Si poate era mai bun si niste lapte praf. Si uite asa, am fost la un pas sa cedez in fata "experimentatei" mele mame, daca nu ar fi fost doamna Culcer. Doamna Culcer i-a tras un perdaf in prima vizita acolo, de mama nu a mai vrut sa mai participe si la urmatoarele vizite, ba chiar in momentul in care nu am reusit sa dam de dansa cateva luni mai tarziu, mi-a zis ca oricum nu e mare pierdere, ca i se parea cam extremista in opinii.

Dupa atatia ani de alaptat si de dat cu capul de sus si de intalnit atatea pareri atotstiutoare pe tema laptelui matern si a alaptatului, am ajuns la concluzia ca trebuie sa fii extremist pe tema asta ca sa te faci auzit, inteles si intr-un final ascultat. Nu credeam ca o sa ajung sa spun asta, dar asa este din pacate. Si daca doamna Culcer, face sa mai creasca un pic procentul ala de 12,5% de femei alaptatoare, apai, sincer, mi-as dori inca vreo zece ca ea. In fiecare maternitate.

Maternitatea de la Spitalul Universitar, unde dansa e sefa de sectie la neonatologie, e vestita. E vestita pentru ca acolo e zona lapte praf free. Pentru ca daca vreo asistenta e prinsa cu formula in mana isi risca slujba. Pentru ca acolo este invatat sa alaptezi si formula nu este luata in calcul ca si varianta viabila pentru nou nascutul tau. Am auzit vorbe mai putin binevoitoare, cum ca nu ti se arata exact cum trebuie, nu ti se explica de ce e atat de important, ca nu ti se respecta dreptul la alegere, ca esti "obligata" sa alaptezi. Mie mi se par bullshit-uri, scuzati-ma. Deci, da, vreau mai multe doamne Culcer, si ii doresc putere sa reziste inca cel putin atat pe cat a rezistat pana acum in acest demers de a schimba mentalitati si reguli.

O a doua doctorita, cel putin la fel de extraordinara in opinia mea este Ioana Rosca. Ioana Rosca este sefa de sectie la neonaologie la Giulesti. A ajuns in acest post dupa evenimentul de anul trecut, si prin eforturi supraomenesti sectia de neonatologie a spitalului are o fata noua. Nu numai din punct de vedere al dotarilor, cat si al comportamentului. Chiar daca exista inca lapte praf in sectie, iar alaptarea se face la program si nu exista deocamdata sistem de rooming in, comportamentul asistentelor fata de alaptare s-a schimbat enorm. Se insista pe initierea alaptarii, se insista pe pozitionarea corecta a copilului la san, asistentele stau cu tine sa iti arate si toate astea datorita doctoritei Rosca. Care este un monument de empatie, si apropiere. Care va sta cu tine si te va ajuta sa incepi cat mai lin, cat mai frumos si cat mai putin dureros. Faptul ca am avut-o pe dansa acolo, atat la David cat si la Radu a contat enorm. Ba chiar ea a fost cea care mi l-a pus pe Radu la san, a doua zi dupa ce s-a nascut, si m-a strans emotionata de umar, in momentul in care fomistul s-a mufat instantaneu. Este o persoana extraordinara si extrem de sufletista. Acelasi lucru pot sa il spun si despre doctorita Nanea, chiar daca noi am interactionat cu dansa din alte motive.

O alta doctorita, care pe noi ne-a ajutat mult la momentul respectiv, dar cu care din varii motive nu am mai reusit sa tinem legatura este doctorita Melania Iancu. La vremea respectiva, cand s-a nascut David, facea parte din echipa de enonatologie de la Giulesti. La fel ca si Ioana Rosca, face parte din noua generatie de doctori, care sustin fara drept de apel alaptarea, care iti vor vorbi ca si unui prieten, si iti vor explica pe indelete, cu multa rabdare, orice nelamurire ai putea avea.

Ultimul pe lista, dar nu cel din urma, este pediatrul nostru, dr. Giosanu, de la Medlife, despre care nu pot spune foarte multe, apropos de alaptare, pentru simplul motiv ca stie ca eu stiu cel mai bine, si ma intreaba doar la nivel de informatie, cum decurge alaptarea. Deci sincer, nu stiu care este parerea lui vizavi de subiect, insa sper ca este una pozitiva, mai ales ca din alte puncte de vedere este un om extraordinar.

De vacanta in vacanta

Printesa Urbana m-a provocat in vremurile astea de vacanta sa scriu despre destinatiile mele de vacanta "all time favorites". Citind-o, am realizat ca multe din destinatiile prezente la ea in top se regasesc, cel putin la fel de regal testate si in topul meu. Si ca m-as reintoarce oricand acolo, chiar in detrimentul testarii unor destinatii noi noute.
Deci, sa nu mai pierdem vremea flecarind si sa pornim in calatoria virtuala.

So, at number one, in pofida si in ciuda Printesei, troneaza in cel mai regal mod cu putinta Londra. In Londra m-as intoarce again and again, si cred ca de fiecare data as face ceva nou. Am adorat-o din prima clipa. Pentru arhitectura, maiestuoasa si in acelasi timp prietenoasa, pentru oameni, atat de pestriti (din toate punctele de vedere), pentru galagie, forfota, pentru limba (yes, I love it, de multe ori gandesc in engleza inainte de a gandi in romana), pentru shopping, pentru cultura, pentru regalitate, pentru Diana, pentru ca acolo simti ca poti fi oricine cu cea mai mare usurinta, pentru metrou (Keep right, right?), pentru pub-uri, pentru taxiuri (la fel cum iubesc NY pentru taxiuri), pentru alti 1000000 de pentru.

Number two, Barcelona. Diferentele sunt minime, asa ca puteti considera tot ca un fel de number unu. Culoarea, arhitectura, istoria, cultura, catalana latrata din voci guturale, viata, oamenii, mancarea (oh God, cate platouri cu fructe de mare am devorat acolo, uneori nici nu am stiut ce am mancat si poate a fost mai bine ca nu am stiut, dar toate au fost divine!), sangria, shopping-ul (ok, stiu, sunt addicted!, dar vedeti, ca mai intai pun mereu istoria, cultura si arhitectura, deci am macar o scuza, da?), Camp Nou, si multe, multe altele.

Number three, NY. Pentru ca e alta lume. Pentru momentul demential in care vezi pentru prima oara din taxi sky-line-ul din Manhattan. Pentru senzatia de littleness pe care o ai pe strazile Manhattan-ului, printre toti zgarie norii aia gigantici. Pentru Met, Guggenheim, si alte "n" muzee, pentru Central Park, pentru Tiffany si Macy's si Nordstrom si Victoria's Secret. Pentru Times Square, ala in care am auzit gun shots, la prima mea vizita acolo, acelasi Times Square care la ora 2 noaptea este la fel de plin ca si la 12 ziua. L-am vazut de trei ori, si l-as mai revedea de inca trei ori pe atata.

Patru, Egiptul. Sau numarul unu in destinatii de vacanta. Nu pentru piramide, Valea regilor sau similare. Ci pentru excursiile de o zi, pe care le-am facut vreo patru zile la rand, cu barci inchiriate. Am facut snorkelling, am pescuit, am fost pe niste plaje cu cel mai alb si orbitor nisip vazut ever. Am vazut cele mai frumoase nuante de albastru, turcoaz, bleu. Am vazut cei mai colorati pesti si cei mai perfecti corali. Si abia astept sa ma reintorc!

Cinci, Seychelles. O vegetatie cum greu iti poti imagina ca exista. Te dor ochii de la atata verde. Plaje albe imaculate (m-am intors cu un borcan de nisip de acolo!). Oameni prietenosi, deschisi, care nu stiu ce inseamna aia hotie (pentru ca pe insula Mahe nu exista criminalitate!). Culoare, culoare, culoare (dupa cum vedeti ca este leit motivul destinatiilor mele de vacanta preferate)

Sase, dar nu este de locul sase, Israel. Mai degraba este undeva in afara topurilor, pentru ca o asemenea destinatie nu este una pe care sa o poti integra impreuna cu altele. Nu e o destinatie comoda. Trebuie sa fii pregatit de lupte interioare, unele neasteptate. Cel putin asa mi s-a intamplat mie. Fara sa ma astept la asa ceva, eram si destul de tanara la momentul respectiv, voiajul in Israel s-a dovedit a fi o piatra de hotar, schimband perceptii in mintea mea si initiindu-ma intr-o noua relatie cu religia si divinitatea. Este greu de descris in cuvinte, sugestia mea este ca da, este poate singura destinatie pe care chiar trebuie sa  nu o ratati in viata voastra. Va va schimba, si in bine! In rest, dincolo de calatoria pe urmele biblice, totul este destul de apasator. Se face trecerea din Palestina in Israel si inapoi, in majoritatea locurilor sfinte numarul soldatilor inarmati pana in gat este impresionant. La asta mai adaugati inghesuiala, amestecurile de mirodenii si mirosul greu si apasator care domneste pe toate strazile inguste din Ierusalemul vechi si totul devine extrem de complex, chinuitor si obositor. Insa, este un drum care trebuie facut, cel putin o data in viata, si este inca o destinatie unde m-as intoarce oricand, si unde chiar imi doresc sa ma intorc, cu Radu si cu copiii.

Ce am mai vazut si consider ca mai trebuie vazut? Pai din batrana Europa, Milano, Viena, Salzburg, Budapesta, Munchen, Bruxelles, Praga (o da, Praga cu mancarea ei dementiala!), Atena (cu barbatii ei frumosi, cei mai frumosi!)

Din noul continent, am vazut Philadelphia (the city of brotherly love), Washington (cu ale ei nesfarsite randuri de pietre albe, marturii ale atator pierderi de vieti omenesti in razboaie inutile), Boston (pe foarte fuga), Miami (unde trebuia sa stiu mai degraba spaniola decat engleza), Little Rock (cel mai tipic american oras din cate am vazut), Niagara Falls (unde am fost la un pas sa trec in Canada, fara sa imi dau seama).

In fiecare loc am incercat sa profit la maxim de tot ce avea de oferit orasul respectiv. Am avut enorm de multe lucruri de invata din fiecare destinatie, si m-am intors imbogatita cu niste experiente inedite. Nu am spus nimic despre Turcia, unde poate am fost de cele mai multe ori, pentru ca acolo am mers de fiecare data ca sa trandavesc si sa ma rasfat, eu si/sau copiii.

Vreau sa ajungem in Franta, fie Normandia, fie Provence fie amandoua si asta este prioritatea noastra in acest moment. Vreau sa vedem Jersey Island (nu stiu de ce, am o atractie deosebita pentru insula asta!). Vreau sa vedem Irlanda si Scotia. Restul, le-as lua de la capat pe cele din top :).

Si candva, candva dar neaparat, vreau sa ajungem in Downunder si sa beau o cafea cu Alina mea :)

Highlights

Avem niste sandalute absolut delicioase, nou noute, nepurtate, frumoase, de vanzare pentru Bibi. Detaliile le aveti de aici: Strawberries .Sunt frumoase, frumoase, de calitate, si vara mai tine putin! Masura 30. La 160 de lei. De la Camper, cumparate la 65 de euro.

Altfel, ne scuzati absenta prelungita, noi trecem ca de obicei de la agonie la extaz si invers, adrenalina e la nivele maxime. Nedormiti, alergati, haituiti. Intre timp, am facut si eu 34 de ani, am vrut sa scriu despre asta. Insa am atata de scris, ca nu stiu cand sa o fac. Si nu am nici puterea sa o fac.Unul din cele mai emotionante momente, pe care nu vreau sa il trec cu vederea, oricat de laconica as fi, este ca i-am cunoscut pe parintii lui Bibi si pe Bibi. Am petrecut o jumatate de ora, frumoasa, incarcata, in care eu, pentru a nu stiu cata oara, m-am indragostit din nou de ochii lui albastri. Si nu am cuvinte sa spun cat de extraordinari pot fi cei doi, Loredana si Bogdan si cat ii apreciez pentru puterea si rabdarea infinita de care dau dovada. Si mi-am promis, ca atat cat voi putea, imi voi indrepta toate eforturile spre a-i ajuta sa reuseasc. Dar despre asta vom mai vorbi, pentru ca trebuie sa mai vorbim.


O sa vin cu ceva noutati pentru Bibi, am niste produse foarte interesante, venite din multe colturi ale lumii.

PS: O rog mult, mult, mult pe aceasta cale pe Oana Horvath sa mai imi trimita inca o data mailul! Cu mii de scuze, s-a pierdut prin sutele de mesaje din facebook care aproape mi-au blocat casuta de mail in ultimele trei saptamani in care nu am deschis laptopul.

Cam atat.

Guest post: Loredana despre Bibi

Anul trecut pe vremea asta eram intr-o depresie crunta. Eram suparata pe toti si pe toate. Nu reuseam sa inteleg de ce Dumnezeu ma pedepseste asa, ce rau atat de rau am facut incat Bibi sa trebuiasca sa ispaseasca pentru mine; caci stiti cu totii ca asta e prima reactie. Toate babele, mai mult sau mai putin tinere, gandesc si unele iti mai si spun asta. De atunci si pana acum, am invatat sa trecem peste energiile negative ale unora, peste compatimirile de suprafata ale altora.


Nimic nu conteaza decat copilul meu. Si lui TREBUIE sa-i fie bine. Un an mai tarziu si jdemii de ore petrecute cu nasul in jurnale de hematologie, emailuri cu doctori de prin toata lumea si cateva raspunsuri suntem pregatiti psihic de pasul urmator. Stim ca altfel nu se poate: pentru ca lui Bibi sa-i fie bine, trebuie sa fie puternic si sa treaca peste cateva etape care includ chimioterapia dinaintea procedurii de transplant; apoi urmatoarele luni critice in care corpul lui, numit de doctori "gazda", se va lupta sa accepte maduva "oaspete" care va regenera si normaliza productia hematogena. Iar oaspetele se va instaura si va deveni parte a gazdei. Asta e singura versiune a acestei povesti. Niciun alt scenariu nu este de conceput.




Update la starea lui Bibi
Saptamana asta, dupa indelungi maraieli si frustari cu ros de umeri de ma-ma-ma si ta-ta-ta (asa vorbeste Bibi, in cate trei silabe) a iesit si dintisorul nr. 8. Sunt patru soldatei sus si patru jos. Acum ne luptam cu un stomacel intors pe dos de oboseala si caldura.

Faptul ca voi sunteti alaturi de noi inseamna enorm de mult- nu doar psihic, ci si financiar. Sunt mailuri de incurajare, telefoane venite de unde nu ma astept, de la oameni cu sau fara posibilitati materiale, de la mamici empatice sau batrani, care au citit despre povestea lui Bibi cat erau ei insisi in spital. Fiecare vorba buna si fiecare banut conteaza. Pentru ca mai avem un drum lung pana sa strangem suma necesara.484343 lei nu sunt doar niste cifre: e o suma care pentru noi inseamna viata iar pentru spital inseamna o factura. Atat ne lipseste ca sa incepem acel capitol din povestea noastra cu final fericit.

Va multumim pentru sprijinul vostru!

Later edit: Povestea noastra a aparut si in nr. 14 al revistei Ioana. Multumim Marei Wagner pentru suport.

Lume multa si pestrita. Cateva fite, dar din alea din lumea corporate, genul "uitati-va la mine cat de puternic si de important sunt". Fitele de Mamaia lipsesc din Neptun. Copii multi, foarte multi, ceea ce ma bucura, ca parca decibelii propriilor copii e mai mic si mai insignifiant. Copii multi care intra asa cum i-a facut mama lor in piscina. Dupa doua plangeri la receptie inca nu s-a schimbat nimic. Hotelierii dau vina pe parinti. Si eu tot pe ei, dar si pe hotelieri. Soare mult, joaca multa. David a intrat pe avarie, nu mananca decat lapte. Reediteaza Turcia de anul trecut. Iau in considerare ideea de a adopta o vacuta. Orice vrei sa ii dai se refuza fara drept de apel. Sora e in extrema cealalta. Se gandeste la mancare non stop. Ar manca si pietre. Raducu in schimb e neschimbat. Azi a pus prima data gura pe niste banana, cu totul intamplator. A molfait-o cu mare pasiune, deci ne diversificam. Cam atat. Eu sunt intrebata mai nou pe la piscina daca sunt toti trei ai mei. Sa ma simt oare flatata? Mai ales ca vine vine cu repeziciune nr 34? PS:scuzati greselile de scriere, daca sunt. Tastatura de iphone scartaie, iar pe mine m-a cam batut soarele in cap :)

Liceu de top

De la Maria aflu ca Sfantul Sava este primul in topul liceelor din tara in acest an dupa media de admitere. So what? Ati putea sa ma intrebati voi. Ei, pentru ca vreau sa ma mandresc cu asta. Pentru ca eu am facut Sfantul Sava. La fel si Radu. Pentru ca acest liceu are istorie, traditie, valori, profesori si elevi pe masura. Si sper ca si cei doua sute si ceva de elevi care intra anul asta in clasa a noua sa simta peste ani aceeasi mandrie pe care o simt eu.

Si a fost...

Si nu am cuvinte ca sa povestesc, pentru ca am fost intr-un delir total. Total. Si de atata delir, si caldura, si soare toropitor care m-a batut direct in cap, mi-a fost incredibil de rau de mi-am vomat si sufletul dupa ce am ajuns acasa. Si nu stiu care a fost cu norocul, eu, Radu sau Tomata (caci da, am petrecut in trei acest concert - super companie, nu imi puteam dori mai mult!) insa, cu zece minute inainte sa inceapa concertul, a venit o tipa din staff-ul lui Bon Jovi cu bratari pentru diamond circle si ne-a intrebat daca vrem acolo. Evident ca in cinci minute eram de partea cealalta a gardului, la trei metri de scena, intr-un extaz complet. Am cantat pana am cam ramas fara voce, am batut din palme de am si acum buricele degetelor rosii si inca nu imi vine sa cred ca am ajuns din nou in fata scenei, la fel cum s-a intamplat la U2. Va las cu cele cateva poze facute cu telefonul, dar care pentru mine sunt ca si facute cu cel mai hot aparat foto. A fost cel mai tare concert la care am participat, la egalitate cu 360-ul lui U2. Si atat. Nu mai am alte cuvinte.Si cum sa nu fiu in delir, cand mi-a trimis si un zambet si un sarut en vole, pentru mine si numai pentru mine????

Am castigat :)

Am castigat un Marsupi Plus :). De la Cristina, mamica lui Hip-Hip, careia ii multumesc din inima, pentru ca face enorm de multe pentru a promova purtarea bebelusilor si pentru a schimba conceptiile in societatea noastra. Hai ca asta a fost cam discurs de Oscar si sper sa nu il credeti exagerat, dar chiar sunt fericita si tare emotionata :). Multumesc Cristina!!!

AMR o zi, o singura zi...

...pana se va mai indeplini un vis de-al meu. Unul dintre cei care mi-a facut adolescenta sa prinda aripi vine maine. Iar eu voi fi acolo, sa cant si sa imi amintesc si sa retraiesc si sa lacrimez ca o gasculita sentimentala ce sunt. Da, recunosc, sunt o mare gasculita sentimentala si il iubesc pe John Marie Francis Bongiovi. L-am iubit de prima oara de cand l-am vazut. I-am sorbit fiecare cuvant, nota, acord, inflexiune. I-am adorat pletele complet alandala si privirea care e in stare sa topeasca juma de banchiza. I le ador si acum. Si mi-e frica. Sper sa nu am parte de un disappointment, cum s-a intamplat acum doi ani la Madonna. So, please Mr. Bongiovi, don't let me down tomorrow!

Dulceturi fel de fel. Experiente "once in a lifetime".

Facem bagaje de vreo doua zile incoace. Catinel, catinel, cate un bagaj pe zi, spre victoria finala, adica plecarea de marti. Si pentru ca ieri ne-am "pricopsit" cu doua ladite de coacaze rosii si negre si niste kilograme serioase de visine, de o zi incoace curatam si facem diverse specialitati. Adica gem de coacaze, dulceata de coacaze, sirop de coacaze, dulceata de visine, sirop de visine, visinata de visine. Ieri am vazut numai bilute rosii si negre in fata ochilor.

Asta in conditiile in care acum vreo doua saptamani am facut pentru prima data in casa dulceata de capsuni. Pentru ca ne "pricopsiseram" (cum altfel?) cu o ladita de capsuni. Eu nu imi fac chestii din astea nu mana mea, sa fim intelesi.

Si pentru ca, la momentul respectiv, am avut atat eu cat si "mamica-noastra-adoptiva-de-la-Sinaia-care-e-in vizita-de-doua-saptamani-la-noi-si-noi-suntem-ca-in-rai-de-cand-e-ea-pe-aici" adica Daniela, mai pe scurt, un avant creator deosebit, ne-am apucat la 9 seara sa facem dulceata. Ceea ce nu va recomand, sincer. Pentru ca graba strica treaba. Pentru ca, mai intai, dupa ce a fost pazita oala cu cele 4 kile de capsuni si zahar secunda cu secunda, exact in momentul culminant nu a fost nimeni acolo, si dupa cum bine ati ghicit, oala a rabufnit, si dulceata a dat pe dinafara. Pe aragaz, pe dupa aragaz, pe faianta. Daniela noastra s-a apucat oiniceste de treaba, a inghitit in sec si a sters mizeria. Pagube insemnate, dar care au fost un mic si nevinovat preludiu fata de ce a urmat. Adica, printr-o miscare ramasa si acum intr-o ceata totala, oala cea cu dulceata a atins marginea hotei, s-a intors cu fundul in sus plina fiind si a zburat prin toata bucataria. Nu va puteti imagina proportiile dezastrului. Pur si simplu nu puteti. Toate kilogramele alea de dulceata, rosie si extrem de lipicioasa au sarit in toate directiile si s-au infiltrat prin cele mai ascunse si invizibile colturi ale sarmanei mele bucatarii. Patru ore a durat curatenia, intr-o prima faza, a doua zi reluandu-se tot procesul pentru inca cinci ore.

Repet, imaginatia voastra este saraca. Am gasit dulceata, stropi, picaturi aproape invizibile (dar foarte prezente la atingere!) sau bucati de capsuni pe: frigider, toti magnetii de pe frigider (de unde concluzia ca un frigider fara magneti e mai bun decat unul plin de magneti), calorifer (si fiecare element din cei 12 ai sai), masa de calcat, fierul de calcat, masa de calcat de jucarie a lui Chiti si fierul de calcat de jucarie al lui Chiti, sticlele de apa plata, cuptorul de microunde, blender, cafetiera mea Dolce Gusto, sterilizator, biberoane, chiuveta,  scaunul de masa al lui David, suportul de vase si toate vasele care erau in el, centrala, geam, hota, dulap, sub dulap, pastilele de cafea de la cafetiera, medicamentele care erau pe cuptorul cu microunde, ghivecele de menta de pe pervaz, pervaz, rucsacii si hartia igienica (care stateau nevinovate langa calorifer, graterele de aerisire de deasupra caloriferului), sertar, gresie, canapea (da, au sarit nenorocitii de stropiu pana acolo!). Plus, ca in prima faza nu puteai sa faci absolut nimic, pentru ca erai ca pe patinoar in "ground zero".

Fiecare lucru a fost luat la mana, spalat si frecat. Dupa ce s-a spalat pe jos de sase sapte ori cu detergent si dupa cu spirt, inca mai simteai "lipiciul". Mai mult, am descoperit in zilele urmatoare dulceata in toate ungherele, cele mai ascunse, despre unele nestiind ca exista in bucataria mea pana la momentul fatidic. Sa mai zic ce duhoare s-a facut in toata casa, noi avand bucataria deschisa. Sa mai zic ca ti se poate face rau de la mirosul de dulceata de capsuni? Mie mi s-a facut si personal nu mai vreau sa vad la fata dulceata de capsuni ceva vreme de acum inainte. Cred ca cinci zile dupa inca am avut in nas miasma aia de capsuni. Nu mai vreau sa am de a face nici cu strugurel cu parfum de capsuni, nici cu gel de dus sau alte produse care contin infama capsuna in compozitie.

Mda, a fost o poveste de s-o spunem si la stra-stranepoti. Si daca am facut haz de necaz, si am necajit-o pe saraca Daniela spunand glume, pe tema capsunilor, si acum imi vine sa rad cand imi amintesc in ce hal a putut sa arate bucataria mea improscata toata cu stinky glue made out of strawberries, la momentul respectiv eram un pic cam sedata, si nu prea am putut reactiona, iar de amintit imi amintesc totul ca printr-o ceata. Cred ca de la strawberry fragrance-ul care mi-a umplut narile si a facut aerul irespirabil mi s-a tras.

Weekend placut va doresc!

Strawberries

Pentru azi, avem niste capsuni delicioase de vanzare pentru Bibi. De la Camper, noi nouti, nepurtati vreodata. Sunt masura 30, iar lui Chiti nu ii vin pentru ca are laba piciorului foarte lata. Si, vin cu un mesaj de la Chiti, are mi-a zis sa am grija sa ajunga la o fetita care sa ii poata purta :) Deci, eu ii scot la vanzare la pretul de 160 de lei, eu zic sa va grabiti. Pe noi ne mai gasiti in Bucuresti pana marti dimineata, si pana atunci am vrea ca cele doua sandalute sa ii gaseasca o noua prietena. Banii ii depuneti in contul lui Bibi.

Stiati ca....

Wrapul asta inca nu s-a dat? Haideti, e pentru Bibi!

Estetica dentara

In timp ce azi se fora cu pasiune in gura mea pentru a tzshpea oara in ultimii doi ani, iar eu eram pe jumatate anesteziata (am niste zone amortite si acum, la mai bine de doua ore, inclusiv la ureche, iar de situatia limbii ma cam intristez, ca am senzatia ca am cam muscat-o fara sa vreau) am realizat ca incepem sa platim pentru nesabuintele tineretii, dar mai ales pentru, hai sa le spun, "iresponsabilitatile" parintilor.

Ca intr-un fel asa se numesc. Asa numesc eu, la varsta asta a mea avansata,  faptul ca la unsprezece ani, cand mi-au facut primul aparat dentar, iar eu nu am vrut sa il port (era o monstruozitate care desi nu era vizibila in mod evident, imi facea praf orice incercare de a vorbi cat de cat decent), ai mei mi-au zis calmi "Bine, daca nu vrei sa il porti e treaba ta. Tu platesti mai tarziu". Evident ca platesc acum, asta e clar. Doar am ajuns pana la urma tot sa imi pun aparat, insa la 32 de ani, mi l-am si scos intre timp, si acum repar (in fine stomatoloaga repara, eu doar tin gura cascata) tot ce s-a stricat de la toti dintii incalecati, lipiti si strambati. Evident ca am ajuns la vorba lor, si ca acum platesc. Eu, cu mintea mea de 11 ani, nu aveam cum sa fac un zbor in timp si sa ma vad la 34 de ani cautandu-ma prin toate ungherele gurii. Insa ei aveau posibilitatea asta, cu toate astea, au aruncat pisica moarta in gradina mea.

Daaaar, ca un parinte responsabil ce se presupune ca esti, nu ar trebui sa iti bati copilul (la cap, la fund, la ce vrei tu) pana ti se apleaca, in asa fel incat sa poarte nenorocitul de aparat, in ciuda tuturor caterincilor apropo de "ssss-iala" aparuta peste "rrrrr-iala" de care oricum se facea misto la greu si peste vreo zece ani sa iti multumeasca, nu sa te vorbeasca pe blog ?

Asa, nici aparatul de tortura nu l-am purtat, dar nici fericita nu am fost. Nu s-a mai facut caterinca de mine pe tema modului de a vorbi. Nu foarte tare, ca "rrrr-ita" oricum am ramas. In schimb, dintii mei strambi au fost la baza multor stresuri personale pentru mine de-a lungul timpului, pana am invatat sa ma accept eu pe mine asa cum sunt. Si nu a fost usor, ca nici acum nu sunt in stare sa ma detasez complet si sa zambet natural si cu toata gura intr-o poza.

Well, eu pe fii-mea o bag la aparat. Si pe fii-miu al mijlociu, si pe al mic, daca or avea nevoie la vremea lor (si bag mana in foc ca or sa aiba nevoie la greu). Si le spun de pe acuma:  "Dragilor, puteti sa ma injurati, sa ma blestemati, sa ma faceti de comanda. Aparatul tot o sa il purtati orice mi-ati zice. Veti vedea mai tarziu, o sa imi multumiti pentru asta."

Deci, parinti din generatia mea, care am eu un feeling ca sunteti la fel de varza ca si mine (hai,macar ridicati-mi si mie moralul nitelus!) puneti-va copiii sa poarte aparat. Ca sa nu ajunga la nenea dentistu si la albinuta bazaitoare. Sunt lucruri mult mai bune de facut cu banii.

Lunea de palavre

Sunt angry. Ca vara asta numai vara nu e. Zile mohorate, ploaie marunta mocaneasca. Nori multi, ditamai plafonul, ca ai senzatia ca ajunge pana in stratosfera. Nori gri, albi, negri. Urat. Trist. Trist rau de tot. Nici verdele asta nu mai face fata la atata gri adunat pe cer. Abia astept zilele alea cu 35 de grade. Nah, ca am zis-o! Si o s-o zic mereu ca mie imi place la caldura. Caldura cat mai mare. Si soare. Soare mult, asa ca vara, de la cinci dimineata sa imi bata in fereastra. Ca ma trezesc cu chef. Io-s fiinta solara prin excelenta, numai la soare ma incarc, si numai soarele imi poate hrani buna dispozitie elementara.

Am zis ca va provoc sa imi spuneti ce mai vreti la licitatie pentru Bibi. In afara de Mama Degetzicii, nu prea v-ati aventurat. Hai curaj! Si apropos, Mama Degetzicii, despre ce vesta era vorba? Ca nu m-am dumirit deloc :).


Iar de azi, ca si-asa sunt subiect-less azi (nu mai vreau sa povestesc iaaaaar despre cum am fost  pentru a treia zi consecutiva la Medlife, iar voi sa ma incurajati ca las'ca trece/intrebati de ce), inaugurez Lunea de palavre. In care vorbim (dar nu numai eu, adica mai mult voi ca sa fie mai clar) despre ce-o fi. Despre ce se poate vorbi intr-o lune care vine dupa o duminica?

Incepem lunea asta cu cartile. De ce? Pai nici eu nu stiu. Poate pentru ca am iubit dintotdeauna cartile. Si ca citesc cu o pofta de neimaginat. Si ca acum e lucrul care imi lipseste cel mai mult, pentru ca nu reusesc de nici o culoare sa il impac cu ceea ce se intampla prin viata mea in ultimul timp.

Si cireasa pe tort, o mica povestioara, hazlie, si tare personala. Cand aveam vreo doi ani si ceva, abia incepusem sa vorbesc mai bine romaneste, s-au trezit ai mei intr-o zi ca spun ca sunt Printesa Tarakanova. Stupoare, soc si groaza. De unde stie copilul de nici trei ani ca e printesa, si cum de poate spune perfect si corect "Tarakanova", in conditiile in care copilul stalceste alte "n" cuvinte mai simple. Au stat ai mei, s-au intors, s-au rasucit, au intrebat in stanga si in dreapta, nu au reusit sa elucideze misterul. Eu am tinut-o sus si tare, ani de zile dupa, ca sunt Printesa Tarakanova, astfel incat la un moment dat oamenii s-au resemnat, si uneori in momente de alint chiar asa imi ziceau, iar in momentele de lauda parinteasca, pe la chermeze se laudau in permanenta cu copilul lor, care la nici trei ani, s-a trezit ca spune ca e Printesa Tarakanova. Evident, ca pe la 11 ani, deja mi-era rusine de aberatia pe care o scosesem din mine la trei ani. Pe la 15 insa, ma gandeam, frate, poate am fost printesa intr-o viata anterioara.

Si uite asa, pe la 17 ani si ceva, uitandu-ma intr-o biblioteca undeva pe la un prieten, pe spatele unei alte carti, descopar ca Printesa Tarakanova chiar a existat, sub forma de personaj de carte. Iar, stupoare, soc si groaza (vorba vine). Acuma, alte intrebari, unde gasesc cartea? Cinci ani de zile am luat toate anticariatele la rand. Dupa alti trei ani, am gasit-o. Am luat-o, deja cu mainile tremurande (a fost unul din momentele in care palmele mi-au transpirat mai mult ca niciodata), era la 20.000 de lei. I-am dat omului 100.000, i-am multumit de tot atatea ori (saracul imi amintesc si acum ce fata socata a avut, cred ca a fost prima data in viata lui cand a dat peste o nebuna ca mine). Am ajuns acasa, doua ore mai tarziu o terminasem deja. Am citit-o cu atata graba, incat nu mi-a ramas in cap decat imaginea ei nefericita. A printesei. Am pus-o in biblioteca, si nu am mai deschis-o de atunci. Ce ziceti, e momentul sa o iau din nou la citit?

Cartea e tiparita in 1974, deci teoretic, as fi avut acces la carte, acolo la Cluj, unde am inceput sa ma dau eu drept doamna eroina. Culmea e ca nimeni nu auzise de ea, sa fi fost tiparita sau in biblioteca cuiva cunoscut. Deci in continuare, misterul nu este nici pana azi elucidat.

Voua vi s-a intamplat vreodata asa ceva?

In afara de asta, ca nu scapati asa usor, vreau sa stiu ce ati mai citit voi in ultima vreme, in afara de Elle, Tabu sau alte de gen. Carti iubite, adorate, sorbite fara nesat din scoarta in scoarta.

Incep eu, care spun cu mana pe inima, ca ultima carte citita pe indelete, cap-coada si terminata, si adorata a fost Maestrul si Margareta. Am adorat-o ca mi-a deschis ochii catre o lume cel putin fantastica, in care totul e posibil si ca mi-a oferit momente de zbor, de vis si de speranta.

Si uite asa, a iesit un post chiar stufos, eu care nu credeam ca voi scrie vreun rand azi. Astept povestirile voastre.

Homemade body painting

Din categoria "Ce fac oamenii cand au consemn in casa ca-s bolnavi si oricum afara e ca in noiembrie"