marți, 30 august 2011
sâmbătă, 27 august 2011
joi, 25 august 2011
Praidul in imagini
Salina
Merele apetisante din Praid
Strandul (in fine, ce puteti vedea printre ochiurile gardului)
Aventuri la firul ierbii
Pastravaria de la Campu Cetatii
Locul de joaca din salina. De nota zece plus!
Si la final, ceva ce am vazut mai des decat sarea si precupetii: berzele. Cate una, cate doua, cate trei in cuib. Sau pe stalpi. Omniprezente.
miercuri, 24 august 2011
Praid. Salina
Drumul pana in salina este lung si anevoios. Trebuie sa meriti ca sa ajungi in salina. In primul rand, desi pe site-ul pensiunii se mentiona cu titlu de lauda ca este la "100 de metri de intrarea in salina", realitatea la fata locului a aratat ca nu e chiar asa. Adica a trebuit sa inmultim cu vreo 9 suta de metri declarata virtual. Si acum, chiar daca nu mi-a fost deloc lene sa fac zilnic kilometrul ala prin soare cu copilul la purtator, le spun domnilor de la pensiune: "Rusinica! Faceti ce faceti si modificati pe site, ca unii nu sunt tineri si sprintari ca noi, si cand or vedea ca in loc de 100 de metri de fapt sunt 1000 nu o sa le pice bine".
Problema nu era ca era drumul mai lung. problema este ca Praidul nu are trotuar decat pe o parte a drumului. Si ca trotuarul ala in afara de faptul ca este ingust (incap doua persoane una langa alta, a treia ajunge inevitabil ori in sant ori pe drumul principal la prima intalnire cu cineva din sensul opus), trotuarul este imposibil de accidentat. Si trotuarul ala este aleea principala de pelerinaj pentru cateva sute bune de oameni in fiecare zi la orice ora din zi.
Ajunsi in apropierea intrarii in mina, dam peste eternii ocupanti ai oricarui loc aglomerat: precupetii. Care precupeti sunt la fel peste tot, nu conteaza ca aici esti in secuime si eventual ai pretentii la o atitudine mai civilizata si mai occidentala. Si care precupeti pe langa zecile de sortimente de sare de baie, de mancare, lampi de sare si orice altceva cu sare, vand 100000 de kitschuri. Stiti voi, din alea de unica folosinta, cu culori care de care mai turbate si mai appealing pentru cei mici. Kitschuri la care eu una am facut alergie in toata perioada in care am stat acolo.
Impreuna cu kitschurile iti mergeau la "suflet" chiurtosii. Ii stiti voi, aia care cica sunt aia originali peste tot unde te duci. Atat de originali, ca domnisoara Chiti care are by default un stomac de fier s-a plans de dureri puternice dupa ce a infulecat unul. A doua zi a trecut impasibila pe langa ei, si nu i-au mai trebuit de fel pana la finalul sederii.
Ajungem la autobuz. In prima zi am avut noroc de un autobuz gol, si la intrare si la iesire. Asta pentru ca in prima zi ne-am dus undeva pe la cinci dupa amiaza. A doua zi, soc total. O imbulzeala, de parca ala ar fi fost ultimul autobuz care pleca in ziua aceea. Nu conta ca in spatele lui mai era inca unul, si ca in maxim opt minute aveau sa mai vina inca doua si tot asa. Nu conta ca te vedeau ca ai un copil in brate, nu conta ca mai ai inca doi in stanga si in dreapta. Urcarea in autobuz si coborarea din autobuz erau cosmarul oricarui om normal. Ca noi. Imbulzeala se repeta si la cele trei porti electronice, pe unde introduceai biletul. Dupa care urma coborarea. 242 de trepte la coborare si 168 de trepte la urcare. Da le-am numarat, ca nu am avut ce face.
Jos, in salina aglomeratie ca la mall pe ultima suta de metri inainte de sarbatori. Omor, mai pe romaneste. Imensitatea aia parea mica, cand te uitai la valurile umane care veneau spre tine uneori. Estimez ca erau in jur de 160 de mese, pe stanga si pe dreapta, si toate erau in permanenta ocupate. Si roiuri, roiuri de oameni pe culoare.
Inauntru ai cam de toate. Ai niste chioscuri de unde sa iei un suc sau o punga de seminte (si cred ca vand la greu seminte!), o capela foarte frumoasa (pentru mai multe confesiuni), un punct de prim ajutor, un centru de informatii, un salon mama si copilul (foarte rudimentar, dar util), o cafenea, un magazin de suveniruri, toalete, restaurant si un loc de joaca gigant pentru copii. Internet wireless si semnal maxim pe operatorii de telefonie mobila (zau, eram la 200+ metri sub pamant iar semnalul era mai puternic decat in subsolul casei mamei mele). Oamenii veniti la salina se uitau la filme pe laptop si mancau seminte. Cam asta era imaginea cea mai des intalnita, din pacate. Copii la greu. Dupa vreo doua zile, Radu a concluzionat ca marea majoritate a copiilor erau cam ca David. Mai albiciosi si mai "pufosi", tipul clasic de care se leaga toate bolile pulmonare. Si cam avea dreptate.
Copiilor le-a placut foarte mult. Copiii oricum nu vad partile nasoale, si uneori as vrea sa mai am macar putin din inocenta lor, ca am avut momente in care m-a acrit rau de tot de la cata prostie si proasta crestere am vazut in jurul meu si mi-am facut-o cu mana mea, ca tot eu am avut de suferit, stricandu-mi buna dispozitie. Copiii au vazut mai ales toate chestiile alea roz sau verde tipator, si le-au vrut in permanenta. Si noi ne-am conformat in primele zile.
Una peste alta ma bucur ca am fost acolo si vom mai merge. Incerc sa fac abstractie de lumea din jurul meu, de mitocani si tarani, de prost crescuti si nespalati. Avem un popor grobian, care reactioneaza in cele mai multe cazuri doar la nivel instinctual.
Nu va recomand sa incercati strandul din apropierea salinei. O fi el cu apa speciala, sarata, dar credeti-ma ca in ligheanul ala sunt mai multi oameni decat apa.
Problema nu era ca era drumul mai lung. problema este ca Praidul nu are trotuar decat pe o parte a drumului. Si ca trotuarul ala in afara de faptul ca este ingust (incap doua persoane una langa alta, a treia ajunge inevitabil ori in sant ori pe drumul principal la prima intalnire cu cineva din sensul opus), trotuarul este imposibil de accidentat. Si trotuarul ala este aleea principala de pelerinaj pentru cateva sute bune de oameni in fiecare zi la orice ora din zi.
Ajunsi in apropierea intrarii in mina, dam peste eternii ocupanti ai oricarui loc aglomerat: precupetii. Care precupeti sunt la fel peste tot, nu conteaza ca aici esti in secuime si eventual ai pretentii la o atitudine mai civilizata si mai occidentala. Si care precupeti pe langa zecile de sortimente de sare de baie, de mancare, lampi de sare si orice altceva cu sare, vand 100000 de kitschuri. Stiti voi, din alea de unica folosinta, cu culori care de care mai turbate si mai appealing pentru cei mici. Kitschuri la care eu una am facut alergie in toata perioada in care am stat acolo.
Impreuna cu kitschurile iti mergeau la "suflet" chiurtosii. Ii stiti voi, aia care cica sunt aia originali peste tot unde te duci. Atat de originali, ca domnisoara Chiti care are by default un stomac de fier s-a plans de dureri puternice dupa ce a infulecat unul. A doua zi a trecut impasibila pe langa ei, si nu i-au mai trebuit de fel pana la finalul sederii.
Ajungem la autobuz. In prima zi am avut noroc de un autobuz gol, si la intrare si la iesire. Asta pentru ca in prima zi ne-am dus undeva pe la cinci dupa amiaza. A doua zi, soc total. O imbulzeala, de parca ala ar fi fost ultimul autobuz care pleca in ziua aceea. Nu conta ca in spatele lui mai era inca unul, si ca in maxim opt minute aveau sa mai vina inca doua si tot asa. Nu conta ca te vedeau ca ai un copil in brate, nu conta ca mai ai inca doi in stanga si in dreapta. Urcarea in autobuz si coborarea din autobuz erau cosmarul oricarui om normal. Ca noi. Imbulzeala se repeta si la cele trei porti electronice, pe unde introduceai biletul. Dupa care urma coborarea. 242 de trepte la coborare si 168 de trepte la urcare. Da le-am numarat, ca nu am avut ce face.
Jos, in salina aglomeratie ca la mall pe ultima suta de metri inainte de sarbatori. Omor, mai pe romaneste. Imensitatea aia parea mica, cand te uitai la valurile umane care veneau spre tine uneori. Estimez ca erau in jur de 160 de mese, pe stanga si pe dreapta, si toate erau in permanenta ocupate. Si roiuri, roiuri de oameni pe culoare.
Inauntru ai cam de toate. Ai niste chioscuri de unde sa iei un suc sau o punga de seminte (si cred ca vand la greu seminte!), o capela foarte frumoasa (pentru mai multe confesiuni), un punct de prim ajutor, un centru de informatii, un salon mama si copilul (foarte rudimentar, dar util), o cafenea, un magazin de suveniruri, toalete, restaurant si un loc de joaca gigant pentru copii. Internet wireless si semnal maxim pe operatorii de telefonie mobila (zau, eram la 200+ metri sub pamant iar semnalul era mai puternic decat in subsolul casei mamei mele). Oamenii veniti la salina se uitau la filme pe laptop si mancau seminte. Cam asta era imaginea cea mai des intalnita, din pacate. Copii la greu. Dupa vreo doua zile, Radu a concluzionat ca marea majoritate a copiilor erau cam ca David. Mai albiciosi si mai "pufosi", tipul clasic de care se leaga toate bolile pulmonare. Si cam avea dreptate.
Copiilor le-a placut foarte mult. Copiii oricum nu vad partile nasoale, si uneori as vrea sa mai am macar putin din inocenta lor, ca am avut momente in care m-a acrit rau de tot de la cata prostie si proasta crestere am vazut in jurul meu si mi-am facut-o cu mana mea, ca tot eu am avut de suferit, stricandu-mi buna dispozitie. Copiii au vazut mai ales toate chestiile alea roz sau verde tipator, si le-au vrut in permanenta. Si noi ne-am conformat in primele zile.
Una peste alta ma bucur ca am fost acolo si vom mai merge. Incerc sa fac abstractie de lumea din jurul meu, de mitocani si tarani, de prost crescuti si nespalati. Avem un popor grobian, care reactioneaza in cele mai multe cazuri doar la nivel instinctual.
Nu va recomand sa incercati strandul din apropierea salinei. O fi el cu apa speciala, sarata, dar credeti-ma ca in ligheanul ala sunt mai multi oameni decat apa.
marți, 23 august 2011
Motivationale
In dupa amiaza asta, intr-o baie fierbinte-fierbinte (ca sa scot raceala din mine) mi-am adus aminte ca acum vreo doi ani am preluat o leapsa foarte simpatica si care s-a tot dus din blog in blog. E vorba despre aceasta: Up to date .
Foarte faina, mi-a adus aminte de momentul in care am scris-o si m-am umplut toata de zambete, mai ales ca dupa ea a urmat aceasta postare: O tempora o mores, unde vorbeam de viata cu unul si cu doi copii si ma plangeam de o totala lipsa de timp. Si unde scriam ca nici nu vreau sa ma gandesc cum e cu trei. Ha, ha, ha, ca in momentul in care am ajuns la pasajul cu pricina chiar ma pufnit rasul.
Din lista leapsa despre care vorbeam, nu am realizat decat vreo jumatate pana la deadline-ul pe care mi l-am setat la momentul respectiv. Imi aduc aminte ca prima bifa am pus-o in dreptul celor 56 de kilograme. Insa incet incet am reusit sa le realizez aproape pe toate. Aia cu masina m-a durut rau de tot, ca de dus am dus-o la service, insa nici pana azi nu am vandut-o asa ca mi-am luat adio de la orice gand de a scoate vreun ban pe ea si am facut-o cadou. Ce nu am reusit insa a fost punctul cu tatuajul. Pe care mai bine ca nu mi l-am facut ca intre timp a aparut si Raducu, si ar fi trebuit acum sa il adaug si pe el in peisajul pielii mele. Dar acum va fi on top of my list. Pentru ca, v-ati prins, doi ani mai tarziu reiau si refac lista pentru toamna asta.
Nu acum, ca nu am timp. Sunt prea multe si trebuie filtrate. Dar o fac. Asa, self motivational.
Tare distractiv e sa te uiti in urma pe blog!
PS: Azi e 23 august. Daca pentru toata lumea inseamna ce inseamna, pentru mine inseamna mult mai mult. Azi, ai mei parinti aniverseaza 36 de ani de casnicie (si un pic peste 42 de ani de cand se cunosc!). No comment as zice eu. Chapeau maman! Chapeau papa! Usor n-a fost, dar cred ca sentimentul de accomplishment care te incearca dupa 36 de ani de casnicie e un pic coplesitor! La multi ani!
Foarte faina, mi-a adus aminte de momentul in care am scris-o si m-am umplut toata de zambete, mai ales ca dupa ea a urmat aceasta postare: O tempora o mores, unde vorbeam de viata cu unul si cu doi copii si ma plangeam de o totala lipsa de timp. Si unde scriam ca nici nu vreau sa ma gandesc cum e cu trei. Ha, ha, ha, ca in momentul in care am ajuns la pasajul cu pricina chiar ma pufnit rasul.
Din lista leapsa despre care vorbeam, nu am realizat decat vreo jumatate pana la deadline-ul pe care mi l-am setat la momentul respectiv. Imi aduc aminte ca prima bifa am pus-o in dreptul celor 56 de kilograme. Insa incet incet am reusit sa le realizez aproape pe toate. Aia cu masina m-a durut rau de tot, ca de dus am dus-o la service, insa nici pana azi nu am vandut-o asa ca mi-am luat adio de la orice gand de a scoate vreun ban pe ea si am facut-o cadou. Ce nu am reusit insa a fost punctul cu tatuajul. Pe care mai bine ca nu mi l-am facut ca intre timp a aparut si Raducu, si ar fi trebuit acum sa il adaug si pe el in peisajul pielii mele. Dar acum va fi on top of my list. Pentru ca, v-ati prins, doi ani mai tarziu reiau si refac lista pentru toamna asta.
Nu acum, ca nu am timp. Sunt prea multe si trebuie filtrate. Dar o fac. Asa, self motivational.
Tare distractiv e sa te uiti in urma pe blog!
PS: Azi e 23 august. Daca pentru toata lumea inseamna ce inseamna, pentru mine inseamna mult mai mult. Azi, ai mei parinti aniverseaza 36 de ani de casnicie (si un pic peste 42 de ani de cand se cunosc!). No comment as zice eu. Chapeau maman! Chapeau papa! Usor n-a fost, dar cred ca sentimentul de accomplishment care te incearca dupa 36 de ani de casnicie e un pic coplesitor! La multi ani!
Praid
Praid-ul este una din revelatiile acestei veri. Un loc superb si deosebit.
Drumul. Nu pot sa spun ca e unul din cele mai minunate, dar overall este super ok. E o mica portiune, pe undeva inainte de Cristuru Secuiesc unde dai dintr-o groapa in alta si ai senzatia ca drumul a fost facut undeva la 1914 toamna, dar i se poate ierta, pentru ca peisajul umple din plin gaurile din asfalt.
Cazarea. Ne-am cazat la Pensiunea Praid (mai exista si un hotel Praid dar a nu se face confuzie). Pensiunea are 4 margarete, si are niste camere mari, spatioase (cu tavane din alea inaaalte, de peste 3 metri) si foarte curate. De altfel, sa stiti ca secuimea este faimoasa pentru acest aspect.
Bila neagra s-a numit patul nostru, care in prima noapte ne-a dat mari batai de cap. Ghinion de nesansa, am nimerit un pat cu niste suruburi rupte, motiv pentru care saracul pat scartaia din toate baierile la cea mai mica miscare a noastra. Ba chiar riposta la fel de zgomotos si la miscarile lui Raducu, care Raducu nu o fi el usor ca pana, dar nici atat de greu incat sa provoace niste scartaieturi infernale. Care sunt amplificate de 100 de ori atunci cand esti in mijlocul noptii intr-o localitate la fel de linistita. Asa ca noi am luat pozitie imobila, am evitat chiar si sa respiram mai zgomotos, de teama sa nu provocam un nou val de scartaieturi. A doua zi Radu s-a prezentat frumos la receptie, unde doamna Ilona ne-a promis ca se rezolva pe dat. Si asa a si fost, pana la ora 11, a venit un nene, care mirosea extrem de puternic a grajd si a alte chestii bahice (camerista ne-a promis in soapta ca va aerisi bine camera pana ne intoarcem) dar care in ciuda celor de mai sus a fost un model de eficienta si a facut patul ca si nou.
Ca si un pont: chiar daca mergeti la cea mai cea pensiune (a noastra, repet, a avut patru margarete), va sfatuiesc din inima sa va luati un asternut si un set de prosoape. Asternutul nostru era mic pentru patul cel mare, si vedeam o buna bucata din saltea, ceea ce nu ma fericea peste poate. Noroc ca eu am adus de acasa, in ideea ca avem iar doua saltele in loc de una si trebuie sa umplu golul din mijloc, facand diverse improvizatii ca la mare. Cu prosoapele, poveste similara. Aratau un pic stravezii de la atata spalat si pe alocuri chiar erau zdrentuite, si puteai sa le folosesti cu succes sa iti exfoliezi pielea de pe corp, atat erau de batoase si aspre.
Pensiunea nu are restaurant, in fiecare camera exista o minibucatarie echipata complet. Doua ochiuri de plita, frigider, vase, chiuveta, tacamuri, farfurii, microunde. Asa ca noi am venit de acasa cu toate cele trebuincioase pentru mic dejun si alte gustari. Gresit, ca am carat mancarea degeaba, pentru ca peste drum de pensiune aveam carmangerie cu niste mezeluri delicioase, mai jos spre salina vreo trei brutarii plus o casuta unde se vindea branza fel de fel. Chiar daca nu e restaurant, ai totusi posibilitatea sa bei o cafeluta mai mult decat delicioasa. Si aici incepe o frumoasa poveste de dragoste intre mine si cafelele din Praid, care sunt printre cele mai bune cafele pe care le-am baut vreodata. Si ieftine. Ca doua cafele la pensiune erau 3 lei. Dar asta avea sa fie doar primul "soc" financiar la care aveam sa fim supusi in urmatoarele cinci zile de sedere.
Bila mare alba a pensiunii se numeste gradina. O peluza mare de tot, cu un gazon impecabil (la testat inclusiv Raducu intr-o dupa amiaza), cu loc de joaca superb pentru copii si un balansoar pentru ai batrani (si lenesi ca noi). Raducu a tras niste pui de somn adanc in balansoarul ala, iar eu mi-am odihnit de fiecare data oasele mult prea umblate prin mina.
Mancarea. Eh, delicat capitol. Faptul ca am venit cu un kilogram in plus pus in cinci zile, zile pe care mi le-am petrecut de dimineata si pana seara ori mergand, ori in picioare, ori cu Raducu in Manduca spune cred totul. Mancarea este divina, perfecta iar ungurii sunt cei mai faini bucatari (pe gustul meu). In prima seara am fost prea obositi ca sa mai mergem sa mancam undeva, si am imbucat ceva de prin frigiderul propriu.
A doua zi am mancat pranzul in mina. Ca si a treia si a patra zi. Restaurantul din mina, departe de a fi ceva pompos (era chiar un fel de impinge tava) are o mancare excelenta. Supe multe si bune si multe specialitati locale. Din alea care ingrasa. Tocanita de vita, gulas de fasole, papricas de pui si asa mai departe. Bune toate. Soc la nota de plata? Pai da, avand in vedere ca cinci portii de supa + cinci felul doi + cinci garnituri + doua salate + patru sucuri/beri au costat in medie 80-90 de lei.
Tot a doua zi ne-am interesat la receptie unde sa mancam bine bine, asa ca in prima seara am decis sa mergem la o pastravarie. Mai imi fusese recomandata si de Olivia, care imi spusese ca nu trebuie sa o ratez, asa ca am mers pe mana ei fara ezitare. E un pic departe de Praid, la vreo 29 de km pe drumul spre Reghin, dupa care inca vreo sase kilometri pe un drum local, dar merita. Ne-am intersectat acolo cu lotul lui Nelutu Sabau, Radu s-a intretinut cu Ghionea, iar ceilalti baieti de la FCM Targu Mures s-au topit de dragul lui David, care a urmarit cu maxim interes cum se pescuiesc pastravii din baltoaca. Mancarea excelenta. Nota de plata? Tot in jur de 90, insa aici am bifat si o sticla de vin pe nota.
In urmatoarele doua zile ne-am mutat la o pensiune de la iesirea din Praid. Am facut asta pentru ca intoarcerea de la Campu Cetatii a insemnat pentru mine inca un rau de masina, si am reusit sa dau afara toti pastravii mancati. Pensiunea se numeste Sebelin si aici am mancat cea mai buna supa gulas mancata ever. Si o spun cu mana pe inima, ca a batut si gulasul mancat in Ungaria. Am mai mancat, ca de obicei, papricas de pui si tocanita de vita (juma - juma cu jumatatea mea). Nota de plata? Ati ghicit deja, 90 de lei. In a doua seara ne-am facut de cap si am luat un ciolan. Din care am mancat cu totii, pe saturate. Demential. Nota de plata, nici o modificare.
In ultima zi am facut un switch, in sensul ca am parasit la pranz racoarea minei pentru o terasa descoperita cu o dupa amaiza in urma in peregrinarile noastre cu Raducu. Acolo nu am rezistat si mi-am luat tot ciolan (era la portie, nu bucata intreaga, dar oricum mult prea mult ca sa il dovedesc singura), Radu si-a luat friptura de vita cu sos de hribi (si ma jur ca am fost la un pas sa ling farfuria, atat de bun a fost sosul). Restul si-au luat chestii italienesti, ca doar eram la restaurant italienesc. La fel de bune, dar totusi, nu reflectau zona. Nota? Evident, 90 de lei. Ca o paranteza, friptura de vita a fost cel mai scump lucru din meniu. Cat? 14 lei. Ciolanul meu brasovean, care avea o crusta dulce si sticky si un sos demential de usturoi, pe care l-ai fi mancat pana ai fi cazut lat a costat 13 lei. Ciolanul l-am asezonat cu o salata de varza facuta in stil unguresc (cu un sos dulce acrisor) si cu niste cartofi steak, un fel de cartofi wedges, dar de 1000 de ori mai buni.
Si ca tot suntem la capitolul asta sa va arat ce am aratat si pe facebook, de la terasa cu pricina, prima noastra oprire acolo. Nota de plata pentru ce este pe masa? 24 de lei. Ce este pe masa? Pai un espresso dublu, un iced latte, o carafa de 1 litru de limonada si o prajitura cu vanilie si mousse de ciocolata. Bun de tot. Tot.
Singurele minusuri ale terasei: ziua am fost asaltati de albine (parca am fi avut niste stupine langa noi) iar seara de roiuri intregi de tantari. Dar zau, ca a meritat orice chin din aceasta directie.
Finalizez aici partea cu mancarea, ca deja imi vine sa plang la gandul ca mai ajung sa gust din bunataturile alea abia anul viitor. Scurt: a fost perfect. Mai bine de atat nu cred ca putea fi.
Despre salina in urmatorul post.
Drumul. Nu pot sa spun ca e unul din cele mai minunate, dar overall este super ok. E o mica portiune, pe undeva inainte de Cristuru Secuiesc unde dai dintr-o groapa in alta si ai senzatia ca drumul a fost facut undeva la 1914 toamna, dar i se poate ierta, pentru ca peisajul umple din plin gaurile din asfalt.
Cazarea. Ne-am cazat la Pensiunea Praid (mai exista si un hotel Praid dar a nu se face confuzie). Pensiunea are 4 margarete, si are niste camere mari, spatioase (cu tavane din alea inaaalte, de peste 3 metri) si foarte curate. De altfel, sa stiti ca secuimea este faimoasa pentru acest aspect.
Bila neagra s-a numit patul nostru, care in prima noapte ne-a dat mari batai de cap. Ghinion de nesansa, am nimerit un pat cu niste suruburi rupte, motiv pentru care saracul pat scartaia din toate baierile la cea mai mica miscare a noastra. Ba chiar riposta la fel de zgomotos si la miscarile lui Raducu, care Raducu nu o fi el usor ca pana, dar nici atat de greu incat sa provoace niste scartaieturi infernale. Care sunt amplificate de 100 de ori atunci cand esti in mijlocul noptii intr-o localitate la fel de linistita. Asa ca noi am luat pozitie imobila, am evitat chiar si sa respiram mai zgomotos, de teama sa nu provocam un nou val de scartaieturi. A doua zi Radu s-a prezentat frumos la receptie, unde doamna Ilona ne-a promis ca se rezolva pe dat. Si asa a si fost, pana la ora 11, a venit un nene, care mirosea extrem de puternic a grajd si a alte chestii bahice (camerista ne-a promis in soapta ca va aerisi bine camera pana ne intoarcem) dar care in ciuda celor de mai sus a fost un model de eficienta si a facut patul ca si nou.
Ca si un pont: chiar daca mergeti la cea mai cea pensiune (a noastra, repet, a avut patru margarete), va sfatuiesc din inima sa va luati un asternut si un set de prosoape. Asternutul nostru era mic pentru patul cel mare, si vedeam o buna bucata din saltea, ceea ce nu ma fericea peste poate. Noroc ca eu am adus de acasa, in ideea ca avem iar doua saltele in loc de una si trebuie sa umplu golul din mijloc, facand diverse improvizatii ca la mare. Cu prosoapele, poveste similara. Aratau un pic stravezii de la atata spalat si pe alocuri chiar erau zdrentuite, si puteai sa le folosesti cu succes sa iti exfoliezi pielea de pe corp, atat erau de batoase si aspre.
Pensiunea nu are restaurant, in fiecare camera exista o minibucatarie echipata complet. Doua ochiuri de plita, frigider, vase, chiuveta, tacamuri, farfurii, microunde. Asa ca noi am venit de acasa cu toate cele trebuincioase pentru mic dejun si alte gustari. Gresit, ca am carat mancarea degeaba, pentru ca peste drum de pensiune aveam carmangerie cu niste mezeluri delicioase, mai jos spre salina vreo trei brutarii plus o casuta unde se vindea branza fel de fel. Chiar daca nu e restaurant, ai totusi posibilitatea sa bei o cafeluta mai mult decat delicioasa. Si aici incepe o frumoasa poveste de dragoste intre mine si cafelele din Praid, care sunt printre cele mai bune cafele pe care le-am baut vreodata. Si ieftine. Ca doua cafele la pensiune erau 3 lei. Dar asta avea sa fie doar primul "soc" financiar la care aveam sa fim supusi in urmatoarele cinci zile de sedere.
Bila mare alba a pensiunii se numeste gradina. O peluza mare de tot, cu un gazon impecabil (la testat inclusiv Raducu intr-o dupa amiaza), cu loc de joaca superb pentru copii si un balansoar pentru ai batrani (si lenesi ca noi). Raducu a tras niste pui de somn adanc in balansoarul ala, iar eu mi-am odihnit de fiecare data oasele mult prea umblate prin mina.
Mancarea. Eh, delicat capitol. Faptul ca am venit cu un kilogram in plus pus in cinci zile, zile pe care mi le-am petrecut de dimineata si pana seara ori mergand, ori in picioare, ori cu Raducu in Manduca spune cred totul. Mancarea este divina, perfecta iar ungurii sunt cei mai faini bucatari (pe gustul meu). In prima seara am fost prea obositi ca sa mai mergem sa mancam undeva, si am imbucat ceva de prin frigiderul propriu.
A doua zi am mancat pranzul in mina. Ca si a treia si a patra zi. Restaurantul din mina, departe de a fi ceva pompos (era chiar un fel de impinge tava) are o mancare excelenta. Supe multe si bune si multe specialitati locale. Din alea care ingrasa. Tocanita de vita, gulas de fasole, papricas de pui si asa mai departe. Bune toate. Soc la nota de plata? Pai da, avand in vedere ca cinci portii de supa + cinci felul doi + cinci garnituri + doua salate + patru sucuri/beri au costat in medie 80-90 de lei.
Tot a doua zi ne-am interesat la receptie unde sa mancam bine bine, asa ca in prima seara am decis sa mergem la o pastravarie. Mai imi fusese recomandata si de Olivia, care imi spusese ca nu trebuie sa o ratez, asa ca am mers pe mana ei fara ezitare. E un pic departe de Praid, la vreo 29 de km pe drumul spre Reghin, dupa care inca vreo sase kilometri pe un drum local, dar merita. Ne-am intersectat acolo cu lotul lui Nelutu Sabau, Radu s-a intretinut cu Ghionea, iar ceilalti baieti de la FCM Targu Mures s-au topit de dragul lui David, care a urmarit cu maxim interes cum se pescuiesc pastravii din baltoaca. Mancarea excelenta. Nota de plata? Tot in jur de 90, insa aici am bifat si o sticla de vin pe nota.
In urmatoarele doua zile ne-am mutat la o pensiune de la iesirea din Praid. Am facut asta pentru ca intoarcerea de la Campu Cetatii a insemnat pentru mine inca un rau de masina, si am reusit sa dau afara toti pastravii mancati. Pensiunea se numeste Sebelin si aici am mancat cea mai buna supa gulas mancata ever. Si o spun cu mana pe inima, ca a batut si gulasul mancat in Ungaria. Am mai mancat, ca de obicei, papricas de pui si tocanita de vita (juma - juma cu jumatatea mea). Nota de plata? Ati ghicit deja, 90 de lei. In a doua seara ne-am facut de cap si am luat un ciolan. Din care am mancat cu totii, pe saturate. Demential. Nota de plata, nici o modificare.
In ultima zi am facut un switch, in sensul ca am parasit la pranz racoarea minei pentru o terasa descoperita cu o dupa amaiza in urma in peregrinarile noastre cu Raducu. Acolo nu am rezistat si mi-am luat tot ciolan (era la portie, nu bucata intreaga, dar oricum mult prea mult ca sa il dovedesc singura), Radu si-a luat friptura de vita cu sos de hribi (si ma jur ca am fost la un pas sa ling farfuria, atat de bun a fost sosul). Restul si-au luat chestii italienesti, ca doar eram la restaurant italienesc. La fel de bune, dar totusi, nu reflectau zona. Nota? Evident, 90 de lei. Ca o paranteza, friptura de vita a fost cel mai scump lucru din meniu. Cat? 14 lei. Ciolanul meu brasovean, care avea o crusta dulce si sticky si un sos demential de usturoi, pe care l-ai fi mancat pana ai fi cazut lat a costat 13 lei. Ciolanul l-am asezonat cu o salata de varza facuta in stil unguresc (cu un sos dulce acrisor) si cu niste cartofi steak, un fel de cartofi wedges, dar de 1000 de ori mai buni.
Si ca tot suntem la capitolul asta sa va arat ce am aratat si pe facebook, de la terasa cu pricina, prima noastra oprire acolo. Nota de plata pentru ce este pe masa? 24 de lei. Ce este pe masa? Pai un espresso dublu, un iced latte, o carafa de 1 litru de limonada si o prajitura cu vanilie si mousse de ciocolata. Bun de tot. Tot.
Finalizez aici partea cu mancarea, ca deja imi vine sa plang la gandul ca mai ajung sa gust din bunataturile alea abia anul viitor. Scurt: a fost perfect. Mai bine de atat nu cred ca putea fi.
Despre salina in urmatorul post.
luni, 22 august 2011
Korond
PS: Scuzati calitatea execrabila a fotografiilor, lumina nu prea era (sau daca era era proasta), iar aparatul utilizat a fost Iphone-ul.
Guest post "Donatorii de sange eroii nostri"
Nu am vorbit pana acum despre asta, insa in fiecare luna cand mergem la transfuzii realizam ca viata fiului nostru depinde, de fapt, nu numai de eforturile noastre si ale personalului medical, ci si de eforturile unor anonimi care doneaza benevol sange. Acesti anonimi sunt eroii nostri. Fara ei, am fi pierduti.
Nu o data s-a intamplat sa fim nevoiti sa amanam procedura de transfuzie pentru ca... nu era sange. Pentru persoana care ne comunica acest lucru sunt doar niste cuvinte, noi insa ne temem cel mai mult de ele. Viata se poate schimba in ore, daramite in cateva zile. Iar asteptarea ... asteptarea e cea mai grea. A venit sangele? e potrivit pentru noi? e fenotipul corect?
Oricine poate dona sange. Nu conteaza ca esti sarac sau bogat, ca esti tanar sau in varsta, ca esti barbat sau femeie. Important e sa fii sanatos. Si la fel de important este sa vrei sa donezi sange.
Ca volum, sangele se reface in organism in decursul aceleasi zile. Nu e nevoie sa stai nemancat pentru a dona sange. Dimpotriva, trebuie sa mananci in dimineata in care vei dona. Si sa te hidratezi corect. Nu, sangele nu se "subtiaza". Si, in ciuda sistemului medical cu care ne confruntam, nu exista riscuri atunci cand donezi sange. Totul ESTE steril.
Sangele tau poate salva intreit, pentru ca se filtreaza si se separa in trombocite, globule rosii si plasma pentru a fi folosit in functie de nevoile fiecarui solicitant.
Sangele tau poate face diferenta intre viata si moarte intr-o urgenta medicala (bebelusi cu complicatii, accidente rutiere, arsuri etc.) .
Conditiile pentru a dona sange sunt:
Sa ai o varsta intre 18-60 de ani
Sa ai o stare de sanatate buna
Sa fii odihnit
Sa nu fi consumat alcool cu 48 de ore inaintea donarii
Sa ai peste 57 Kg in greutate
Sa nu ai herpes, hepatita, TBC, malarie
Sa nu fii alergic
Sa nu fii racit sau sub tratament
Sa nu te fi vaccinat in ultimele 2 saptamani
Sa nu fii la menstruatie si sa nu alaptezi
E alegerea voastra. Insa sfatul meu este sa donati sange macar o data in viata. Veti vedea lumea cu alti ochi.
Mai multe despre Bibi, micutul erou care face transfuzii de sange o data la 3 saptamani puteti afla direct de pe blogul lui.
Nu o data s-a intamplat sa fim nevoiti sa amanam procedura de transfuzie pentru ca... nu era sange. Pentru persoana care ne comunica acest lucru sunt doar niste cuvinte, noi insa ne temem cel mai mult de ele. Viata se poate schimba in ore, daramite in cateva zile. Iar asteptarea ... asteptarea e cea mai grea. A venit sangele? e potrivit pentru noi? e fenotipul corect?
Oricine poate dona sange. Nu conteaza ca esti sarac sau bogat, ca esti tanar sau in varsta, ca esti barbat sau femeie. Important e sa fii sanatos. Si la fel de important este sa vrei sa donezi sange.
Ca volum, sangele se reface in organism in decursul aceleasi zile. Nu e nevoie sa stai nemancat pentru a dona sange. Dimpotriva, trebuie sa mananci in dimineata in care vei dona. Si sa te hidratezi corect. Nu, sangele nu se "subtiaza". Si, in ciuda sistemului medical cu care ne confruntam, nu exista riscuri atunci cand donezi sange. Totul ESTE steril.
Sangele tau poate salva intreit, pentru ca se filtreaza si se separa in trombocite, globule rosii si plasma pentru a fi folosit in functie de nevoile fiecarui solicitant.
Sangele tau poate face diferenta intre viata si moarte intr-o urgenta medicala (bebelusi cu complicatii, accidente rutiere, arsuri etc.) .
Conditiile pentru a dona sange sunt:
Sa ai o varsta intre 18-60 de ani
Sa ai o stare de sanatate buna
Sa fii odihnit
Sa nu fi consumat alcool cu 48 de ore inaintea donarii
Sa ai peste 57 Kg in greutate
Sa nu ai herpes, hepatita, TBC, malarie
Sa nu fii alergic
Sa nu fii racit sau sub tratament
Sa nu te fi vaccinat in ultimele 2 saptamani
Sa nu fii la menstruatie si sa nu alaptezi
E alegerea voastra. Insa sfatul meu este sa donati sange macar o data in viata. Veti vedea lumea cu alti ochi.
Mai multe despre Bibi, micutul erou care face transfuzii de sange o data la 3 saptamani puteti afla direct de pe blogul lui.
duminică, 14 august 2011
Premiul nostru cel drag
Dupa cum stiti, undeva prin mai am participat impreuna cu Raducu la testarea lui Masupi Plus. Am povestit despre testare, despre cat de mult ne-a placut sa ne plimbam cu Marsupi Plus si pentru ca am povestit asa de frumos am castigat un Marsupi. Am reusit intre doua plecari sa dau o fuga sa ma intalnesc cu Cristina, proprietara Hip Hip ca sa intru in posesia premiului nostru. Si, la Sinaia, l-am si luat la purtare. Si iata-ne cat de frumosi suntem si cat de bine ne sta impreuna (si cat de bine se doarme!)
Multumim Hip Hip! Multumim Cristina! Multumim Marsupi!
sâmbătă, 13 august 2011
Abonaţi-vă la:
Postări (Atom)
