Calea Lactee: Scrisoare catre o proaspata mamica

marți, 24 aprilie 2012

Scrisoare catre o proaspata mamica

Draga mea prietena,

Stiu ca vii dupa noua luni in care ti-a fost greu insa usor in acelasi timp. Noua luni in care ai fost rasfatata si ingrijita, protejata ca un portelan delicat si admirata de catre toti cei din jurul tau. Noua luni in care te-ai pregatit pentru cea mai mare zi. Sau cel putin asa ai crezut. Pentru ca nimic nu are cum sa te pregateasca pentru ceea ce are sa urmeze nasterii.

Nici zecile de carti, articole si materiale pe tema copiilor si a nou-nascutilor, nici sutele de povesti mai horror sau mai zen de la celelalte mamici dormice sa isi impartaseasca experientele, pe care le auzi peste tot nu au cum sa te pregateasca pentru zilele de dupa.

Cartile iti zugravesc o imagine falsa. Da iti descriu, ceea ce se intampla dupa, insa partea tehnica mai mult, ceea ce nu este rau deloc, insa neglijeaza aproape complet partea emotionala. Afli aproape tot ceea ce tine de ingrijirea copilului, in stilul "cum sa....", "cum sa...." insa nu afli mai nimic despre cum te vei simti, ce vei simti, daca vei simti.

Nu vei afla nimic despre cum e sa te calce trenul hormonilor si al emotiilor si tu sa nu stii nici macar ce te-a lovit, daramite cum sa te ridici de jos. Si ajungi acolo, dupa marele moment, care e mai fericit sau nu, mai natural sau mai cu bisturiu, si habar nu ai cine esti, cine e fiinta aia mica pe care nu o intelegi de nici o culoare, despre care ti-ai facut o imagine atat de romantata si idealizata, ca realitatea intrece orice cosmar. Si ajungi sa iti dai doua peste bot, ca normal, cum sa crezi asa blasfemie, cum sa fie cosmar, cand tu ar trebui sa plutesti pe un norisor roz de fericire, si ajungi sa te simti vinovata pentru ca nah, esti doar epuizata, nedormita, obosita si nefericita. Si mai pui niste kilograme bune la balastul emotional care atarna infiorator de greu de gatul tau.

Realitatea, draga mea prietena, este ca nu exista nici un fucking norisor. Nici macar nu exista garantia ca iti vei simti  instinctul matern la nastere. Dar nu te ingrijora, ca ala exista in orice proaspata mama, la fel cum exista oxigen in aerul respirabil de pe planeta asta. Doar ca tu nu esti inca capabila sa il vezi sau sa il recunosti. Dar el, la nivel instinctual exista acolo si functioneaza ca un ceas.

Da, deci norisorul nu exista. Insa exista o gramada de hormoni care isi fac de cap in organismul tau. Exista un uter care dupa noua luni de expandat, se strange, si se va strange timp de sase saptamani, dandu-ti dureri uneori, accentuate mai ales de alaptat. Exista lohiile care, nah, daca tot ai beneficiat de time-out de la menstruatie aproape noua luni, acum recuperezi, ce credeai ca scapi ieftin? Exista senzatia de sfarseala, epuizare, oboseala crunta, in care ai dormi oriunde si oricat, numai daca te-ar lasa mica fiinta care iti ocupa acum tot spatiu fizic si mental. Si uite asa, intelegi acuma, de ce te tot bateau la cap toate binevoitoarele, spunandu-ti "odihneste-te acum inainte de a naste, ca dupa vei vreau si nu vei avea cum". Exista momentele in care te apuca plansul, exista groaza si stresul permanent ca se sufoca, ca doarme prea mult/nu doarme indeajuns, mananca prea mult/nu mananca indeajuns, de ce respira asa, de ce scanceste, de ce plange/de ce nu plange, de ce nu/de ce da, la orice miscare. Exista sanii, care ajung sa capete niste dimensiuni gigantice, si de cele mai multe ori vei ajunge intr-un punct in care laptele va deveni nitel roz, de la cate rani vei avea. Si vei fi tentata sa renunti, pentru ca durerile sunt crunte. Ai senzatia sa cineva iti implanteaza un cutit in inima de fiecare data cand copilul trage din san. Exista momentele de epuizare fizica, in care dupa 48 de ore in care ai apucat de dormi maxim o ora, si iti doresti mai mult ca orice pe lumea asta sa iti adoarma copilul super mega colicizat si marait si urlacios, il pui in pat si incepe sa urle, si o iei de la capat. Exista momentele de vinovatie, alea despre care vorbeam mai sus, in care nu intelegi de ce ar trebui sa fii fericita insa tu nu esti, nu iti vine decat sa plangi si sa fugi, si atunci te simti ca naiba, ca ultimul om, pentru ca nu iti permiti sa gandesti asa, te bate Cel de Sus. Exista momentele in care cum sa te arati slaba, ca nici una din prietenele tale nu a fost asa dupa ce a nascut, tu de ce ai fi mai prejos, de ce ai arata ca nu mai poti, ca nu mai vrei?

Exista socul post nastere, in care realizezi ca dupa ce ai citit mii de materiale pe tema asta, tu de fapt nu stii nimic. Sau stii, dar nu-i asa, numai tie ti se intampla toate astea, si atunci tu cu ce ai gresit? Cu nimic, se intampla tot timpul, tuturor, numai ca nimeni nu zice nimic.

Tot ceea ce ti se intampla e normal. E mersul lucrurilor. E natura noastra. Ce nu mai e normal, este ca incercam sa controlam totul in speranta desarta ca vom scapa de durere si suferinta. Nu. Toate astea fac parte dintr-un proces logic si normal, si ne va fi mult mai usor sa le imbratisam si sa le acceptam decat sa ne luptam cu ele. Am trecut si eu prin toate. De trei ori. Si am supravietuit. Asa ca si tu vei supravietui.

Ia-o numai incetisor, nu cere de la tine mai mult decat poti duce. Daca nu mai poti, spune-o. Daca ai nevoie de ajutor, cere-l. Cat priveste mica fiinta, ascult-o cu simturile, observ-o. E o perioada de acomodare, gandeste-te ca pentru ea chiar totul este nou, dupa ce noua luni a stat in siguranta, intr-un lichid cald si primitor, noul mediu este de-a dreptul infricosator. De aceea nu te vrea decat pe tine, cea care ai purtat-o. Pe tine te cunoaste mai bine decat te cunosti tu, daca imi permiti o gluma. Tu esti centrul universului, tu esti Vocea, Vocea care ii asigura confortul si linistea ca este acolo unde ar trebui sa fie. Aproape de tine.

Da, nu vei dormi. Ia-ti adio de la gandul si speranta ca vei dormi. Cu cat vei accepta mai repede asta cu atat iti va fi mai bine. Lasa orice altceva in stand by. Stai cu mica ta fiinta si ascult-o, in timp vei observa ca asa mica cum este, stie al naibii de bine sa iti comunice ce vrea si cum vrea. Remember, o mama linistita inseamna un copil linistit. Deci, te rog, lasa-te o perioada in mana simturilor, asculta-ti corpul, asculta-ti copilul. La ei instinctele inca functioneaza, spre deosebire de noi, care avem impresia ca am evoluat si in realitate ne-am sufocat sansele de supravietuire, ingropand instictele si reflexele sub o mare de "cunostinte si informatii".

Asculta-ti copilul. Da, revin a nu stiu cata oara cu sfatul asta. Nu asculta de doctorii care vorbesc in cifre, statistici si intervale normale. Cat trebuie sa manance, cat trebuie sa creasca, cat trebuie sa doarma. Normalitatea este ca nu exista normalitate si regula de baza este ca nu exista reguli. Intotdeauna mergi pe "copilul stie mai bine" si intotdeauna trust your instincts.

Da-ti timp, si da-i timp. Perioada asta post nastere mai este denumita si perioada de doliu. A ta, a corpului tau. Nu degeaba in mai toate culturile lumii perioada de doliu are exact sase saptamani. E o perioada in care tu, ca proaspata mama lasi in urma vechea viata si te acomodezi cu noua viata. E o perioada in care organismul tau se reface, psihicul tau se reface. In toata aceasta perioada, inclusiv copilul tau trece printr-o asa zisa perioada de doliu, dupa viata din pantece, si se acomodeaza la noua sa viata.

Si la final, un ultim sfat, pastreaza mereu o doza mica de umor. Daaaa, din asta negru asa, face bine, al naibii de bine la psihic.


27 de comentarii:

  1. cam dramatica descrierea.Intradevar, nu e usor dupa nastere, dar nici chiar asa rau nu e.CRed ca depinde mult de persoana, de felul in care percepe evenimentele.

    RăspundeţiȘtergere
    Răspunsuri
    1. cu cat esti mai indtreptate spe sine(boala secolului), cu atata e mai greu. Cu cat esti mai inspre bebe si spre a darui, cu atat e mai usor :)

      Ștergere
    2. Pai, exact tu ai spus: depinde de la caz la caz, dar sunt si persoane care experimenteaza depresii, lipsa acuta de somn, oboseala etc. extreme. Si nimeni nu le spune decat cum "trebuie" sa fie lucrurile, nu cat de greu/ rau ar putea fi.
      Si nimeni nu le incurajeaza sa treaca firesc prin astea, sa vada dincolo de urletele imediate si nimeni nu le spune "e greu, insa EXISTA scapare". Eventual, dau cu statistici - "hmmm, ciudat, colicile incep dupa 2 luni, o fi altceva", sau "Aoleu, cum sa nu intelegi, mama?! E copilul tau, sigur ca-l vrei si-l iubesti..."
      Si asa, ascund problemele sub pres de ajung unele mame la Obregia (fara gluma sau exagerare, in februarie am stat doua zile cu un copil de o luna, al carei mame a luat-o, pur si simplu, razna!)

      Ștergere
    3. depresia post partum e altceva. si cu ea nu se glumeste.
      am avut si eu si a fost groaznic, chiar daca nu mi-a zis nimeni orori din astea. n-zm ajuns la Obreja , dar nici mult nu mai aveam.
      dar in cazul in care nu e depresie, ci e doar greu, daca inainte erai doar ”eu , eu, eu” (de ex, la 23 de ani cam esti egocentrist) e mai greu decat daca erai ”sa dau si altora din mine”.

      Ștergere
    4. Nuschu, in general cand esti in bezna, beznei, oricate persoane ti-ar spune ca exista scapare tot nu prea le crezi... Stiu ca si eu am fost acolo... Intr-adevar, am avut vreo doua persoane care au facut asta, doar doua, insa m-am simtit si mai nervoasa pe ele, pentru ca aveam senzatia ca minimizau ceea ce simteam si incercau sa dea alt curs sustinerii... Dar da, totul trece insa e greu sa crezi asta cand zilele tale sunt o insiruire haotica din care nu prea intelegi nimic, nu stii cand e zi si cand e noapte si asa mai departe...

      Ștergere
    5. Sabina, cu depresia chiar nu e de joaca, adica cu forma ei serioasa, pentru ca eu sincer cred ca toate, dar absolut toate trecem printr-o forma mai usoara sau mai intensa de depresie dupa nastere si ca este generata exclusiv de hormoni si de schimbarile de imediat dupa nastere

      Ștergere
    6. Irina, nu e deloc dramatica, este reala, am prietene care au trecut si care trec as we speak prin asa ceva. Si e cumplit... si nu e semn de slabiciune, sau de orice alta natura. Dramatismul vine chiar din faptul ca e 100% reala postarea... Nu din exagerarea in anumite puncte, pentru ca nu am exagerat cu nimic... E parerea mea, evident.

      Ștergere
    7. la mine s-a accentuat de la oboseala fara seaman, asteptari nerealiste (provenite din egocentrismul mai devreme mentionat, sursa multor necazuri...) si a devenit psihoza legata de alaptat.
      Daca nu era Culcer langa mine dpdv „tehnic” si dr Gina Palicari dpdv suport moral sigur ajungeam internata. Nu vreau sa-mi mai amintesc ce urat a fost, am avut nororc de cateva minute de rascruce....aa ca nu, nu e de joaca.

      Ștergere
  2. Vreau si eu sa fiu tratata ca un bibelou de portelan, inca nu mi s-a intamplat chestia asta :D

    RăspundeţiȘtergere
  3. Mi-o trimiti si mie, numa' ca in urma cu 1.8 ani? Mi s-ar potrivi...manusa. Fain scris, as usual.

    RăspundeţiȘtergere
  4. proaspata mamica, „as in” primul copil. nu? ca eu la Ghe eram numai norisori pufosi si fericire, in ciuda durerilor si a tot ce era neplacut.
    La Sofia a fost mai greu.

    RăspundeţiȘtergere
    Răspunsuri
    1. mainly da, dar nu in toate cazurile... sunt cazuri in care si la nr 2 e greu... depinde

      Ștergere
  5. Oah!
    :)) :)) :))
    :( :(
    Cu un ochi am plans cu unu am ras.
    Se vede. nu?

    E clar ca poate fi si asa. Dar se poate si sa nu.
    Cred ca mai mult decat toate astea la un loc, sau mai bine zis cireasa de pe tortul descris de tine, e sa te simti singura. insingurata. sa simti ca nimeni nu te intelege, nimeni nu-i de partea ta. sau chiar te judeca/condamna. (de obicei se gaseste cineva sa se ocupe si cu asta)
    Increderea in tine nu vine asa de usor. depinde de istoricul fiecareia.
    Daca mai luam in calcul si un sot absent (din oricare punct de vedere) foarte usor se cade in depresie.

    La cat de vulnerabila este mamica dupa nastere chiar poate crede orice minciuni. De aceea e important grupul de sprijin. prietenia. sustinerea.

    RăspundeţiȘtergere
  6. Bun material. Prima sarcina mi-am petrecut-o citind despres sarcina, nastere si vag despre alaptare. Si am avut doua surprize: alaptareva nu vine intotdeauna de la sine si burta aia din care iese puiul de om ramane larga, flasca, ca o molusca sau un balon dezumflat, vreme de cateva saptamani.

    Apoi in primele ore dupa nastere, ne uita amandoi la creatura mica si albastruie din brate si ne intrebam unde sunt sentimentele coplesitoare din filme. Au venit ulterior, impreuna cu o parte din cele de mai sus.

    Si am mai inteles ca sarcina nu e intr-atat de relevata - adevaratele provocari incep abia atunci cand nu-l mai protejezi in burtica.

    RăspundeţiȘtergere
  7. Ahhh, si am uitat despre separarea muschilor abdominali, care se intampla la 30-40% din multipare :) Care este motivul lipsei de tonus si a nerevenirii la abdomen plat in majoritatea cazurilor. Si despre care nu iti spune nimeni. Ce e mai grav e ca, daca nu stii ce si cum, faci abdomene si Pilates si nu e bine, ca muschii se separa tot mai mult...

    RăspundeţiȘtergere
  8. cam asa e, cum zici tu... dar ce descrii aici ar putea fi mentionat drept situatia cea mai fericita din toate, cand te intorci acasa la un sot, la o camera pregatita pentru copil, la o epuizare in familie... de pilda eu am nascut in orasul natal, cu o mama foarte bolnava ce se pregatea pentru un drum lung si necunoscut, cu un sot iubitor ce venea saracul in fiecare weekend si totusi nu era suficient, cu o sora extrem de ordonata careia i-am invadat tot apartamentul cu lucrurile copilului, mucii copilului, vomicile etc...si pe langa toate astea, primeam amenintari de la firma ca nu aveau de gand sa-mi plateasca concediul postnatal, superbul stat roman a schimbat legile in defavoarea mea, dintii mi-au cedat, creierul il simteam praf... insa multumesc in fiecare zi ca mititelul meu e sanatos, am cu ce sa il cresc, eu si sotul il iubim si ne iubim, pentru ca sunt sigura ca sunt incercari cu mult mai dificile decat cea prin care am trecut eu...

    RăspundeţiȘtergere
  9. Eh, ce frumos...am avut noroc, nu chiar tot ce scrie a fost adevarat la noi, iar acum pot privi in urma si spune ca a fost anul cel mai fericit din toata viata mea, in ciudat faptului ca a fost si cel mai stresant (sau poate tocmai de-aia). Si n-au trecut decat 10 luni, nici macar un an...:)

    RăspundeţiȘtergere
  10. Doamne, ce bine ai zis! Cat adevar in radurile astea. Multumesc!

    RăspundeţiȘtergere
  11. Am citit articolul! Felicitari mamicilor!
    Voi stiti bine ce inseamna sa nu dormiti noaptea, sa alaptati copilul, cele 9 luni, si dupa...
    N-am stiut nici eu la inceput ce e corect si ce nu e. Primele zile imi erau grele, cu multe multe intrebari.
    Cea mai mare bucurie in viata mea era cand am vazut prima data pe copilul meu in sala de nastere si m-am imbratisat! N-am sa uit niciodata!

    Multe sanatate si bucurii,
    Cu drag,
    Balog Valeria, mama cu doi copii

    RăspundeţiȘtergere